Jan 08 2009

Despre daruire, “suflete pereche” si logica

Category: Realitate cruntaAndy @ 12:40

Cu riscul de a-mi lua cateva “suturi in fund” de la unii dintre voi, o sa scriu totusi postul asta, pentru ca dupa cum bine stiti am o usoara afinitate vis-a-vis de anumite aspecte ce tin de psihicul uman. Stiu ca printre cititorii mei sunt si cativa care au un background relativ solid (spre deosebire de mine care l-am mentinut strict la nivel de hobby/curiozitate) in anumite domenii conexe, daca aveti rabdare, as fi curios sa aflu si cateva pareri mai “avizate” sa zicem :)

Inca un lucru, incercati sa intelegeti ca postarea de fata nu e scrisa prin prisma laturii emotionale care se entuziasmeaza pana la orgasm cand aude de sufletul pereche, ci mai degraba prin prisma laturii logice, si a “curiozitatii” sale.

Totul a plecat de la articolul asta scris de Cati (o sa traduc anumite bucati din el pentru a face lucrurile mai usoare).

Ea a pornit de la un citat ce-i apartine lui James Joyce care spune asa: Nu ne putem darui pe noi insine pentru ca ne apartinem. Mergand pe ideea asta, apare ipoteza conform careia oricat de mult am da celuilalt, inevitabil va exista o parte din noi pe care o vom tine ascunsa, fie si la nivel de subconstient. Mai mult decat atat, nu putem iubi pe cineva atat de mult incat sa i ne daruim in totalitate, si sa-l facem un complice al fiintei proprii, caz in care “el” sau “ea” nu va ajunge niciodata sa ne cunoasca in adevaratul sens al cuvantului, sa imbratiseze cele mai profunde semnificatii ale sentimentelor noastre, pentru ca inevitabil nu ne putem darui si nu ne putem arata/comunica/exprima/etc in totalitate. [...] Daca am fi reusit sa ne daruim in totalitate celuilalt, ne-am fi pierdut definitiv pe noi insine.

Lucrurile nu sunt insa chiar atat de negre (zise micutul porc sintetizand finalul articolului):  oferim o parte din noi doar pentru a primi o parte a celuilalt, prin urmare devenind un amestec al celor pe care i-am iubit, care ne imbogatesc fiinta, ne fac mai puternici, mai interesanti, ne finiseaza.

Dupa cum am scris si acolo, nu sunt de acord cu ipoteza formulata. De ce? Pentru ca un individ ce poseda un grad ridicat de inteligenta emotionala pe de-o parte si un anumit grad de cunoastere si intelegere a lucrurilor din jurul sau pe de alta (includ aici si studierea psihicului, incercarea de a intelege “de ce”, “cand” si “cum” gandim, acceptarea faptului ca potentialul mental are o limita pe care inca nu o cunoastem si multe alte lucruri conexe) este capabil sa se daruiasca in totalitate celuilalt fara sa “compromita” integritatea sinelui. De ce? Pentru ca intelege “cum” poate face acest lucru si constientizand actiunea in sine, nu permite ca aceasta “daruire” sa duca la o ruptura a sinelui (ce ar ramane incomplet potrivit ipotezei initiale).

Sau in alte cuvinte, privind lucrurile prin perspectiva initiala, daca eu am o paine din care iti dau tie o bucata, acea bucata devine automat “proprietatea” ta si doar a ta, privind lucrurile prin perspectiva mea, o analogie plauzibila la ora asta (e totusi 5:15 a.m.) ar fi urmatoarea: eu am un film, la care ne uitam impreuna; la un moment dat eu iti fac o copie identica a filmului si ti-o dau tie (nu va legati de conceptul de “copie” considerati ca sunt copii identice si nu exista nici un mod de a le diferentia), aceasta devine “proprietatea” ta, dar in acelasi timp ramane si “proprietatea” mea. Sper ca sunt cat de cat coerent in idei.

Bun, mergand mai departe, daca acest individ care isi constientizeaza potentialul, si e in stare sa se expuna complet unei alte persoane, intalneste un individ care are aceeasi capacitate de constientizare, de intelegere si de acceptare a lucrurilor (a nu se intelege ca sunt oameni identici, nu cred in existenta conceptului, si mai mult decat atat mi se pare o ipoteza plictisitoare si extrem de anosta), si daca amandoi sunt dispusi sa se expuna in totalitate fata de celalalt si sa se daruiasca in intregime fara a-si compromite integritatea ca fiinta, se intampla exact ceea ce ipoteza initiala nu concepe.

Cel mai frecvent contra-argument pentru toata povestea asta este ca nu exista conceptul de “suflete pereche” (extrapolati sintagma asta din contextul mega-romantic in care a fost aruncata; mai degraba priviti termenul ca facand referire la complementarism logic). Contra-argumentul meu la acest contra-argument e urmatorul: daca exista un om care e in stare sa faca anumite lucruri si sa gandeasca intr-un anumit mod, si sa-si doreasca anumite lucruri de ce n-ar exista si un al doilea care sa poata face acest lucru (in mare)? Bun, nu exista oameni identici (din fericire), dar ar fi absurd sa ne gandim ca “nu mai gandeste nimeni ca mine”, cel putin asa dicteaza logica.

Ca sa n-o mai lungim degeaba, nu de alta dar din fericire m-a luat somnul, personal cred atat in existenta “sufletelor pereche” (privite prin prisma complementarismului – nu prin prisma “oglinzii”) cat si in conceptul de “daruire totala” fara faultarea propriei persoane. Pareri? Am dreptate? Gresesc? De ce? Idealism infantil?

Later edit: Nu l-am pus pe blogoree la momentul respectiv, dar a facut-o Cati, asa ca daca vreti puteti inca sa votati articolul AICI. Thanks! :)

Tags: , , , , , , , , , , , , ,

4,566 vizualizari pana acum.

Printeaza postul asta Printeaza postul asta

Articole similare:
  • Despre femei si copii
  • Like a virgin … (despre tatuaje si libertate)
  • Gifts and shit
  • Da da .. acolo … mai sus .. scarpina .. asaaaa … ahhhhhh!
  • Despre ciorapi si chiloti si animale
  • 55 Responses to “Despre daruire, “suflete pereche” si logica”

    1. vave says:

      Părere total neavizată:
      Nu cred în suflete pereche pentru că mereu am ascociat această sintagmă cu existenţa destinului, iar în destin nu pot crede sub nicio formă. Adică există undeva acolo cineva care să te completeze perfect… mi-e greu să cred lucrul ăsta.
      În ceea ce priveşte dăruirea totală… îmi place să cred că ai dreptate. Dar eu nu am reuşit asta, în sensul că am dat prea mult din mine şi o dată ce s-a rupt legătura, am rămas cu nişte lucruri pe care nu le mai pot face sau nu le mai pot vedea. Lucruri ce mă reprezentau, acum le ignor.
      Nu sunt convinsă că nu m-am contrazis în ceea ce am spus, cam greu cu gânditul în concediu.

    2. Andy says:

      De ce trebuie sa corelam mereu “suflete pereche” cu “cineva care sa te completeze perfect”? Pentru mine complementarismul inerent “sufletelor pereche” nu implica perfectiunea, poate doar perfectiunea strict legata de acel individ (gen doi oameni imperfecti, dar perfecti unul pentru celalalt – DAR acest gen de “perfectiune” iese din sfera acceptiunii generale a termenului, pierzandu-si atributul de “perfect”).

      Nici eu nu am reusit asta, pentru ca nu am simtit ca o pot face, sau mai degraba, nu am simtit ca am de ce sa o fac (partial din cauza motivelor enumerate de tine). In acelasi timp sunt perfect constient ca la un moment dat, o sa simt ca aceasta daruire este justificata, si o sa actionez in consecinta.

      Daca ignori ceea ce odata te reprezenta, poate fi din cauza faptului ca in stadiul in care ai ajuns, lucrurile alea au fost pur si simplu inlocuite cu altele si au devenit redundante in forma lor anterioara. Toti crestem, invatam si ne adaptam (en fin, nu toti, dar intelegi ce vreau sa spun sper). :D

    3. vave says:

      Nu ştiu de ce fac această asociere… dar uite aşa ajungem din nou la discuţia despre perfecţiune. Sunt de părere că fiecare dintre noi are un standard de perfecţiune, nu poate exista acelaşi pentru toţi. Iar pentru mine nu înseamnă ca totul să fie numai miere şi lapte, ba din contră. Dacă mă gândesc mai bine, cred că am o uşoară teamă din a crede că doi oameni pot fi perfecţi unul pentru celălalt. Dacă cel de lângă mine e perfect, atunci intru în panică… pentru că asta ar însemna că nu trebuie să îl pierd fie ce o fi. Iar asta mă cam împiedică să mă bucur de prezent. [un fel de "Prostia omeneasă", recunosc].

      Înţeleg ce spui, poate într-adevăr acea ignoranţă face parte din dezvoltare sau creştere sau adaptare. Nu mă gândisem aşa.

    4. Andy says:

      Si logica ne ajuta din nou, daca e PERFECT pentru tine, nu o sa-l pierzi. Depinde doar ce intelesuri atribui termenilor :)

      Bun, acum be kind si exprima-te in cele doua forme pe care le-ai numit pe mess :)) A si B. Sunt curios, desi presimt ca stiu ce vrei sa scrii :D Astept :P

    5. vave says:

      Păi partea mea raţională spune că doi oameni nu pot fi perfecţi unul, altuia. Pentru că deşi suntem concepuţi în aşa fel încât să trebuiască să ne completăm reciproc [din punct de vedere al sexualităţii], nu pot vedea nicicum mai mult de atât. Asta ar însemna că fiecare dintre noi suntem incompleţi fără “acel om perfect pentru propria persoană”. Iar de aici s-ar duce spre o idee şi mai tristă… că poţi muri fără să ajungi să cunoşti sau să simţi perfecţiunea.

      Dar partea enoţională îmi spune că într-adevăr există un om perfect pentru fiecare. Tocmai pentru că inima îmi spune că l-am găsit. Iar de aici teama de a nu dispărea, pentru că dacă pierzi omul perfect pentru tine, atunci chiar te-ai pierdut şi pe tine. Fără nicio cale de întoarcere.

      Mi-am amintit de “Adam şi Eva” a lui Liviu Rebreanu. Este vorba exact despre suflete pereche şi despre cum încearcă acestea să se găsească pe parcursul celor şapte vieţi de care fiecare are parte. Mi-a plăcut ideea din carte şi pentru că mi-ar plăcea să fie adevărat.

    6. Andy says:

      Conform partii tale rationale ar trebui sa fiecare om sa fie in stare sa ajunga la un nivel de perfectiune asa cum e el perceput de catre societate. Eu nu pot sa accept chestia asta dintr-un singur motiv: nu avem suficient timp pentru a ne constientiza intregul potential; timpul nostru fizic pe acest mirific pamant este mai mult decat limitat.

      Chiar si asa, sa nu intelegi ca accept ideea potrivit careia acel complementarism ne va face perfecti! Motivul principal pentru care sunt si impotriva acestei ipoteze ramane acelasi: timpul.

      Si totusi, prezenta “celuilalt” care “ne completeaza”, indiferent ca o face partial sau total (lucru de care nu sunt prea convins, deja tinde catre idealism crunt chestia asta cu o tenta de utopie), e suficienta pentru a ne darui in totalitate ca individ (totusi de aici am pornit nu?)

      Cat despre partea ta emotionala, ti-am spus deja parerea mea: daca omul perfect pentru tine a intrat deja in viata ta, n-o sa iasa de-acolo. De ce? Pentru ca e perfect pentru tine, iar ce e perfect pentru tine s-ar presupune ca n-are nici un motiv sa dispara (doar de-asta e perfect nu? e doar o caracteristica inerenta a acestei stari de fapt – am eu ceva in cap, dar nu sunt foarte sigur ca pot si exprima in cuvinte chestia asta, pot doar sa incerc si sper sa intelegi ce vreau sa spun).

    7. vave says:

      Problema cu timpul este într-adevăr un argument bun. Evident că apare şi întrebarea de unde ştii dacă ai ajuns la acel nivel de perfecţiune? [sau de unde ştii că nu l-ai atins deja?]

      Da, prezenţa “celuilalt” e suficientă pentru a ne dărui în totalitate, dar totuşi tind să cred că nu poţi să faci asta fără să pierzi un pic din tine [oricât de nesemnificativă ar fi acea pierdere, tot există]. Poate într-adevăr că acel lucru ţine de transformarea individului. Toate lucrurile din trecut se acumulează în prezent şi te transformă în ceea ce eşti acum. Dar dacă unul dintre acele lucruri devine ceva de nesuportat, ceva ce nu îl mai recunoşti ca fiind cândva al tău [nu mă refer la negare]… aici consider că ai pierdut o bucăţică din tine. [nu ştiu cât înţelegi din ce vreau să spun]

      Cred că de fapt asta e problema, nu cred într-o perfecţiune continuă. Adică o dată ce există [apare sau o conştientizezi]… să nu mai dispară. Nimic nu e etern, iar perfecţiunea cu atât mai puţin. Mai mult ca sigur că acum vorbeşte pesimismul din mine pentru că nu de mult eram convinsă că “dacă ceva merge bine, bucură-te cât încă mai poţi pentru că nu va dura”. Acum nu ştiu… parcă încet, încet tind să cred că nu e chiar aşa. Dar din nou gândul ăsta mă sperie.

    8. Andy says:

      Prefer sa cred ca nu l-am atins si ca nu-l voi atinge niciodata. Nu mi-am facut si nici nu-mi voi face din asta un scop in viata. Nici chiar eu nu sunt atat de dus cu capul (surprinzator stiu :)) ).

      De ce sa pierzi neaparat ceva din tine? Acceptand existenta celor doi indivizi de care vorbeam mai sus si privind lucrurile din perspectiva lor, ei n-ar face altceva decat sa “creasca” mai departe (sau daca vrei, sa ‘evolueze’ – desi nu mai suport termenul asta de ceva vreme).

      Un om inteligent va recunoaste mereu lucrurile din trecutul sau ca fiind “ale sale”, constient fiind ca au ajutat la dezvoltarea sa ca individ, indiferent de forma pe care au avut-o, si indiferent daca la momentul prezent sunt sau nu redundante. Lucrurile “pierdute” nu vor fi niciodata pierdute, ci imbunatatite, chiar daca acest “upgrade psihic” presupune schimbarea radicala si totala a unui anumit lucru.

      Tot ceea ce nu intelegem complet vis-a-vis de lucrurile astea ne sperie intr-o mai mica sau mai mare masura, la un nivel constient sau subconstient. Daca stai sa te gandesti bine la asta, e normal pana la urma urmei nu? E necunoscutul, asupra caruia nu avem nici o certitudine (well, doh), doar speculatii.

    9. vave says:

      Probabil că e teama de necunoscut, probabil că e raţiunea ce îmi spune să mai păstrez o părticică şi pentru mine [deşi tind să cred că e cam târziu], probabil că e şi teama de timp ce trece exagerat de repede… nu mai ştiu.
      Apropo de scop în viaţă… cred că toţi oamenii vor să fie fericiţi, dar la mine ăsta a devenit scopul în viaţă. Până acum a funcţionat bine… cu lovituri şi căzături şi ridicări şi cel mai important: zâmbete. :D

      Cred că mi-am obosit prea tare neuronii, dragii de ei. Bănuiesc că se observă că firul meu logic se cam încâlceşte… aşa că renunţ momentan la subiect.

    10. AndraB says:

      Ma scuzati ca ma bag in dialogul vostru pentru a-mi expune si eu opinia. Partial sunt de acord cu tine Andy dar si cu Vave… cred in suflete pereche dar, asa cum a zis Andy, doar prin prin prisma complementarismului (din propria experienta si din ‘analiza’ diverselor cupluri cunoscute am observat ca atunci cand exista un el si o ea gen “oglinda” relatia este de scurta durata deci nu poate fi vorba de un suflet pereche). Pare a fi un paradox insa dupa o oarecare introspectie mi-am dat seama ca tocmai faptul ca aveam acelasi temperament a condus intr-un final la acea ruptura (it’s just my opinion given by my experience).
      In legatura cu destinul… aici sunt de partea lui Vave. Cand zic destin imediat imi vine in minte acea expresia pe care o urasc “ti-a fost scris/dat sa… ” iar eu cred ca totul in jurul nostru este cauza-efect, si deci noi suntem prin actiunile noastre stapanii destinului (noi ne facem destinul).
      Iar in legatura cu daruire totala… brrrrr… greu de zis… sa zicem, pastrand analogia, ca sunt intre perspectiva initiala si cea a lui Andy, adica: intre a da o bucata din paine, bucata ce devine “proprietatea” lui si doar a lui si copia filmului care o daruiesc si devine “proprietatea” lui, dar in acelasi timp ramane si “proprietatea” mea… varianta mea este o copie a filmului, insa copie din care lipsesc mici frame-uri … daca intelegeti ce vreau sa zic :-?

    11. Andy says:

      @vave: iti multumesc oricum ca you took the time and replied, ceea ce oricum e mai mult decat au facut ceilalti ;)) :D

      @andra: de acord vis-a-vis de oglinda (asta e si motivul pentru care am facut mentiunea respectiva in postul de mai sus)

      Vis-a-vis de destin, e un MARE cerc vicios, pentru ca pe de-o parte e teoria “cauza-efect” iar pe de alta e teoria cu “ti-a fost dat sa …”. De unde stim noi ca nu ne-a fost dat sa facem un anumit lucru, pentru a obtine efectul?

      Daca lipsesc mici frame-uri, inseamna ca nu e o copie identica. Consider ca daca ajungi la un anumit nivel psihic esti in stare sa faci acea copie identica si sa o dai si celuilalt astfel incat sa o aveti amandoi.

    12. dragon keeper says:

      Am fost multa vreme obsedata de ideea unui suflet-pereche, si chiar cred ca exista. Cu o mica ajustare la teoria initiala, nu exista numai unul singur. Noi de-a lungul vietii ne schimbam, considerabil as putea spune. Si cred ca pentru fiecare “perioada” etapa whatever exista cineva out there care sa te completeze si sa se ajunga la comuniunea aia despre care se vorbeste. Eu cred ca am avut ceva de genul asta. 99%. Am simtit ca eu si cealalta persoana suntem o singura fiinta, complet. Nu mai existau bariere, conventii, reguli, secrete, nimic. Eram pur si simplu o singura fiinta, fara ca asta sa ne faca mai putin decat eram individual, ci mai mult. Cred in daruirea completa, si sunt de acord cu tine ca este posibila daca esti matur dpvd emotional si stii cine esti. Problema in zilele noastre este ca din ce in ce mai multi oameni au probleme cu propria identitate, se lasa condusi de diferite modele, reguli, cerinte, si societatea, fie ca ne dam sau nu seama, are un impact major si in multe cazuri as zice chiar daunator asupra sinelui. De aia nu prea crede lumea in suflete pereche si iubiri ca in povesti. Ele totusi exista. Pentru cine are ochi si suflet sa le vada si sa le traiasca. Cat despre partea cu completarea, asta nu inseamna ca noua ne lipseste ceva,sau ca nu suntem self-sustaining, e ca si cum ai avea un USB si pui ceva in el care optimizeaza sistemul, si da un scop ambelor parti, ca sa zic asa :)) Ah si in incheiere, era un citat fain undeva, ca iubire nu e atunci cand cei doi se uita unu in ochii celuilalt, ci cand privesc in aceeasi directie. Asta merge pe ideea cu cate o persoana pentru fiecare etapa. Un partener alaturi de care mergi o bucata de drum, mai lunga sau mai scurta, si impreuna cu care cresti si inveti. :cat:

    13. Andy says:

      @dragon: De acord, cu o singura mentiune, pentru fiecare etapa pe care o parcurgem, “el” sau “ea” ne poate fi foarte usor alaturi, sa nu uitam ca si celalalt are propriile etape de parcurs. Si ajungem la capitolul legat de incredere si intelegere, unde o sa ma opresc pentru ca e un subiect usor separat si destul de vast :)) as mai avea multe de spus vis-a-vis de chestia asta, dar ma simt usor obosit si cu gandurile in zeci de directii asa ca prefer sa ma abtin momentan.

    14. codita says:

      Toate cliseele astea si confuziile din jurul lor pornesc pur si simplu de la alegeri indoielnice ale termenilor si interpretari evident diferite, se pare ca unele concepte sunt intelese diferit de fiecare individ – pentru ca altfel ar fi toata lumea de acord.

      Cand se vorbeste de suflete pereche eu ma gandesc la o afinitate ridicata, daca vrei, extrema.

      Completarea reciproca imi aminteste de diviziunea sociala a muncii: tu cultivi legumele pentru ca asta stii mai bine, eu cresc gainile pentru ca asta stiu mai bine, le punem la un loc si facem o ciorba pentru amandoi. Daca potrivim ciorba si e buna pentru amandoi, avem o afinitate. Evident, e o metafora mai vulgara, dar sa nu ne legam de asta :p

      Partea cu daruirea, este evident un termen impropriu. Dar este folosit ca un cliseu, ca o imagine a implicarii emotionale profunde in cuplu. De cele mai multe ori implicarea asta emotionala nu este identica, iar cand unul are impresia ca se implica mai “mult” sau ca “iubeste mai mult” (o contradictie in termeni, nu-i asa? ), eh atunci acela ar putea spune: eu m-am daruit cu totul in relatia asta iar tu nu! Well…nu te-ai daruit, pentru ca daca te-ar parasi ar insemna sa plece cu tine si asta ar fi un nonsens ~:> Deci, vorbim despre implicare afectiva, sa nu interpretam gresit cuvintele. E ca si cum ai confunda, sa zicem, o expresie “mi-ai furat inima”…una e perspectiva daca asculti madalina manole, alta e daca te uiti la clipul cu cradle of filth :-t

    15. Andy says:

      Privesti doar dintr-o parte toata chestia asta. Daruirea de care vorbeam eu nu este doar o imagine a implicarii emotionale, ci a implicarii totale (nu avem de-a face doar cu psihicul aici, desi de-acolo pleaca).

      Nu faceam referire la acea implicare pe care o percepe marea majoritate, ci la cea totala => nu exista mai mult sau mai putin. Exista sau nu exista. Punct. (Da, poate e mai transanta si mai categorica ipoteza asta, dar de-aici am pornit, de la “acest” nivel).

    16. codita says:

      i-ai dona un ochi daca ar avea un accident? ai avea grija de ea pentru cei ~ 50 ani ramasi de trait daca ar ramane paralizata si nu ar mai putea nici sex, nici gatit, nici munca – tu ar trebui sa faci tot inclusiv schimbat pampers. Daca tu mosule ai putea face toate astea pentru cineva de care te-ai indragostit si zici ca te-ai implicat total, desi sa spunem ca o cunosti doar de o luna, si sa spui ca esti fericit cu chestia asta, pentru ca la urma urmei te-ai implicat total si nu exista alternative la care sa te gandesti, atunci esti un om mult mai bun decat mine.

      In viata rareori exista doar alb si negru.

    17. Andy says:

      N-as avea de unde sa stiu pentru ca n-am fost pus in situatia asta niciodata si sper sa nu fiu pus (asa ca nu o sa bravez sa zic ca “da”, in acelasi timp, nici “nu” nu pot sa spun).

      In schimb in mod cert si categoric NU sunt adeptul “suntem impreuna doar cand e bine”, no fucking way! Asta pot sa ti-o spun impacat si cu mana pe inima.

      Nu stiu si nu pot sa-ti raspund (sincer).

    18. codita says:

      Apropo, toti privim dintr-o parte chestia asta indiferent cat de convinsi suntem ca putem privi de sus. Suntem modelati de viata pe care am dus-o si cum fiecare a trait doar propria viata, lafel fiecare are doar punctul propriu de vedere, perceptia proprie.

      Toate aspectele astea difera de la un om la altul si multe din cele despre care spui tu sunt lucruri care apar in decursul unor perioade mari, cand se tes tot mai multe legaturi intre cei care convietuiesc.

      Iar daca tu vorbesti despre asemenea absolut, asta ar insemna sa vorbesti despre ceva ce nu ai trait. Pentru ca daca ar fi fost asa, ai fi in continuare cu prima persoana cu care ai trait experienta, exceptand cazul in care te-ar fi parasit si tu nu ai mai fi avut nimic. Ceea ce nu e adevarat.

    19. codita says:

      “In schimb in mod cert si categoric NU sunt adeptul “suntem impreuna doar cand e bine”, no fucking way! Asta pot sa ti-o spun impacat si cu mana pe inima.”

      Evident, asta ar insemna sa fii iresponsabil. Chiar e indicat sa eviti astfel de persoane, care probabil te-ar face la buzunar cand intorci capul.

    20. Andy says:

      Nu sunt de acord cu primul tau reply. Detaliez peste o ora, m-am apucat de gatit intre timp :))

      M-am mai gandit si la ce m-ai intrebat, mai rumeg si revin cu un raspuns.

    21. codita says:

      Eh nu te mai gandi la ipoteza aia catastrofala. Raspunsul e in fiecare situatie, moment, persoana, a fost doar o idee exagerata ca sa argumentez mai clar. Tu stii bine ca iti trebuie mult mai putin ca sa cedezi, de fapt mi se pare ca vrei sa spui este ca daca esti fericit cu cineva vei incerca sa nu iubesti cu portia, sa nu eziti sa ii arati asta oricand e nevoie. Si asta inseamna destul de mult oricum. Anumite lucruri vin insa in timp. Poate nu ii dai cheia de la casa de la prima intalnire si codurile pin dupa prima partida de sex. Fiecare noua legatura se tese la momentul ei. Din cate tin eu minte tu ai rupt legaturi si pe motiv de plictiseala/stingerea pasiunii, de ce sa ajungem la exemple cu situatii extreme cu donat de organe :D

      Si inca ceva, mi-e clar ca discutam doar la modul teoretic/ideal, dar cred ca majoritatea pot lua decizii diferite in functie de moment, daca iti imaginezi acum ce ai face intr-o situatie imaginara, asta nu neaparat e ce ai face si in realitate daca la un moment dat se va intampla. Mi-e greu sa recunosc, dar desi credeam ca e valabil doar pentru anumiti oameni, sunt si eu patit. Probabil difera de la om la om doar cat de tare trebuie sa fii stimulat pentru a face ceva ce nu faci in mod obisnuit.

      PM! (pofta mare! ) ce gatesti?

    22. AndraB says:

      “De unde stim noi ca nu ne-a fost dat sa facem un anumit lucru, pentru a obtine efectul?”
      Well :-? … si sa zicem ca ar fi asa, ca ne este dat/destinat sa… nu consider ca asta este suficient, ci depinde doar de noi daca vom obtine efectul sau nu. Adica daca nu ajutam la crearea cauzei nu vom obtine niciodata efectul care ne-a fost dat. Ciudata exprimare… adica, spre exemplu sa pp ca mi-a fost dat sa ajung doctor; daca eu nu m-as duce la facultate, n-as invata, bla bla, n-as avea nici o sansa sa ajung doctor (asta in ideea ca exista liberul arbitru; altfel noi n-am fi in viata asta decat niste amarate marionete), deci dintr-o cauza diferita va rezulta un efect diferit de cel destinat.

    23. Andy says:

      @codita

      Nu e chiar asa, unii privesc mai dintr-o parte decat altii, dar asta e alta poveste (destul de lunga chiar) daca vrei neaparat iti detaliez pe mess cat pot. Perceptia proprie / punctul propriu de vedere pot fi niste chestii care sa se duca si ele la un “alt” nivel fata de cel pe care il percepem noi.

      Eu vorbesc despre ceea ce constientizez eu pe de-o parte, si de ce spune logica pe de alta parte. Am spus deja ca nu am trait asa ceva. O sa intelegi chestia asta daca reusesc sa-ti detaliez cum trebuie ceea ce ziceam mai sus.

      Situatiile extreme de care vorbeai sunt intr-adevar destul de crunte, dar pentru mine sunt binevenite pentru ca imi ridica semne de intrebare pertinente. Trebuie sa intelegi un lucru, asta este lucrul pe care il voi aprecia cel mai mult in viata, si pentru care o sa “lupt” mai mult decat ar “trebuie”. Prin prisma acestui lucru, cel mai probabil e ca in eventualitatea unor evenimente atat de brutale ca cele descrise de tine, nu o sa abandonez (pentru ca asta mi-am dorit, si asta am vrut – indiferent de situatia dintr-un anumit moment). Cel putin asa judec la rece toata chestia asta, dar dupa cum spuneai si tu, raspunsul il voi afla probabil doar pus in fata situatie (si sper din tot sufletul ca lucrul asta sa nu se intample niciodata).

      Continuam pe messenger, pentru ca nu vreau sa dezbat anumite lucruri aici (accent pe “nu vreau”).

    24. Andy says:

      @Andra: partial corect, dar e un mare risc sa intram intr-un cerc vicios cu toata chestia asta. Pentru a-l evita, eu consider ca exista atat destin, cat si capacitatea de a alege (lucruri care evident se bat cap in cap dar asta e alta problema :)) )

      Noi nu avem de unde sa stim daca ne-a fost dat sa fim / facem ceva anume. Corect?

    25. AndraB says:

      Corect, nu avem de unde sa stim. De aceea, avand in vedere ca nu exista dovezi care sa afirme sau sa infirme, prefer sa cred ca I’m in charge (nu pot accepta un “crede si nu cerceta”).

    26. AndraB says:

      Deja discutia se indreapta spre alt subiect si deci cu totul offtopic, so stop joc :)>-

    27. Andy says:

      @Andra: evident ca si eu prefer sa cred ca I’m in charge … but what if I’m not? :)

      Ok da .. se duce in offtopic nitel hehe

    28. Catalin says:

      Incerc sa sintetizez si eu ce-ai scris in articol. :)
      Daca ai putea transfera amintirile si gandurile tale in creierul celeilalte persoane si viceversa, atunci vei putea afirma ca v-ati daruit in totalitate unul celuilalt. Gandurile ar converge, iar a nu-l iubi pe celalalt ar fi echivalentul a nu te iubi pe tine.
      Dar am uitat de suflet. Oh well.. poate s-o gasi cineva mai spiritual ca mine, sa explice.

    29. Andy says:

      Nu chiar :D v-am rugat sa nu va ganditi la “oglinda” ;))

    30. vave says:

      Am revenit…
      Cătălin: sunt de părere că poţi să îl iubeşti pe celălalt şi să nu te iubeşti pe tine. De fapt mi se pare mai uşor să îl iubeşti pe celălalt şi nu pe tine. Cu trecerea timpul, în schimb, să poţi înţelege ce anume iubeşte el la tine şi astfel privind prin ochii lui, să înveţi să te iubeşti.

      În continuare implicarea totală de care spunea Andy mă pune pe gânduri. Pentru că nu vei avea niciodată certitudinea că şi celălalt s-a dăruit total. Cum nu poţi avea certitudinea că dacă pentru tine e perfect şi tu la rândul tău eşti perfect pentru el.

    31. Andy says:

      @vave: daca ajungi in ipoteza mea … cu genul “ala” de oameni la care faceam eu referire, o sa “stii” pur si simplu.

    32. vave says:

      Asta nu pot să o cred… în ideea că vei şti pur şi simplu. Niciun pur şi niciun simplu. Cred că e nevoie de mai mult, ce anume nu ştiu exact.

    33. Andy says:

      EQ? Empatie?

    34. vave says:

      Probabil că da. Ce-i drept am momente în care sunt exagerat de empatică [ia-o exact cum am spus].

      Nu ştiu, cred că vreau să spun că nu suport ideea de “te iubesc”.. şi atât. E nevoie de mai mult sau cel puţin eu am nevoie de mai mult.

    35. Andy says:

      The fact of the matter is ca nu asta era ideea :D

    36. vave says:

      Am observat că am dat-o în altele. :-j :”>

    37. Andy says:

      Acum am vazut ca a pus Cati articolul pe blogoree, daca vreti dati-i un vot aici: http://blogoree.ro/Personale/Despre_daruire_suflete_pereche_si_logica/ thanks :)

    38. Laura says:

      Iata un alt articol peste care am sarit… Imi asum vina de a nu fi citit toate comentariile postate. Parerea mea, cat mai succint exprimata:
      1. NU exista perfectiune – asimetria si imperfectiunile dau farmecul.
      2. Exista suflete pereche. Si, Slava Domnului, nu datorita completarii PERFECTE. Pt ca o completare perfecta nu poate aparea decat in cazul a 2 indivizi IDENTICI. Nu exista asa ceva!
      3. Exista daruire totala. Si nu e nevoie sa stii ca si celalalt o face, ca tu sa o poti face. Daca pui asa problema, intervine automat blocajul. De ce exista daruire totala? (tot ce spun aici este IN OPINIA MEA… Nu detin adevarurile supreme, din pacate.) Pentru ca exista iubire adevarata. Si iubirea ADEVARATA presupune excluderea egoismului personal, a egocentrismului. Nu presupune ca nu te mai iubesti pe tine… dar nu te mai iubesti DOAR pe tine. Si cum suntem construiti sa fim avizi dupa completare, o data gasita, nu vrei sa o pierzi. Pentru ca iti pierzi TU insuti mediul de viata in care esti complet.

      Unde nu sunt de acord cu Andy, este ca daruirea totala apare in cazul unor indivizi total constienti de potentialul lor. Din punctul meu de vedere daruirea totala apare datorita supra-estimari pe care o detii cand iubesti cu adevarat. Cum la 15 ani crezi ca poti avea tot Universul la picioare… cand iubesti cu adevarat crezi ca poti aduce persoanei iubite Universul la picioare. Iar increderea OARBA va fi mereu cheia succesului, in orice. Increderea oarba, nestirbita de nimeni si nimic.

      Si tot din punctul meu de vedere… exista destin. Nu cred in simple coincidente!… Nu poate fi atat de haotic totul…

    39. Andy says:

      1. Exista imperfectiunea perfecta insa :P

      2. Disagree. O completare perfecta NU poate aparea in cazul a 2 indivizi identici. Daca sunt la fel n-au ce sa completeze :)

      3. Prea multa treaba acum cat sa argumentez un raspuns. Revin.

    40. Laura says:

      Mda, la 2 m-am exprimat clar gresit. :D Vroaim sa ma refer la o situatie perfecta de intelegere, in conceptia majoritatii. Spun in conceptia majoritatii, pt ca, pt mine, intelegere “perfecta” (e ciudat de folosit perfect asta, cand nu cred ca exista…) este atunci cand am cu cine duce polemici si cand am cu cine sa imi pun intrebari asupra aspectelor pe care le credeam diferite, etc.

    41. Andy says:

      Si restul? Sau o relatie in viziunea ta se bazeaza doar pe polemici? :)

    42. Laura says:

      Raspunsul e scris cu 5 minute inainte sa plec la examen. Asa ca nu am luat la detaliat… In mod evident nu e doar polemica! Dar o sa scriu un post mai lung decat cel la care am raspuns, ca sa spun ce cred ca inseamna completare si echilibru. Treaba cu “sa imi pun intrebari asupra aspectelor pe care le credeam diferite” e mai mult decat nivelul unei polemici. Intrebarile se nasc din situatii. Situatii in care fiecare reactioneaza altfel… si tot asa. Doar ca… fara o baza comuna (fie ca ea se refera la principii, fie la teluri) nu tine. Cu un fond “identic”, iar nu tine. Asa ca ajungem, din nou, la echilibru. E o discutie foarte lunga… :)

    43. Stefania says:

      “Daca am fi reusit sa ne daruim in totalitate celuilalt, ne-am fi pierdut definitiv pe noi insine.”

      Perfect de acord si totusi, been there, done that. Dar am invatat sa ma trezesc la timp din hipnoza…

    44. Andy says:

      @Stefania: Ca sa te daruiesti in totalitate celuilalt presupune sa te cunosti pe tine insuti. Daca te pierzi facand asta inseamna ca nu te cunosti pe tine insuti => nu te-ai daruit in totalitate. Based on my point of view this is just simple logic :-??

    45. Stefania says:

      @Catalin… imi aduc aminte de modul cum ne-am abordat pentru prima oara pe mess, pe la inc lui nov: “zi-mi ce stii, ca nu-mi place sa repet ceva ce stii deja”

      in orice caz, a fost awakening sa citesc ce ai scris aici… dupa atata vreme, chiar daca dadusem si eu un comentariu fara sa le citesc pe celelalte.

      ps. imi cer scuze in cazul in care am incalcat promisiunea de a nu mai scrie despre t(m)ine pe blogurile altora…

      problema e ca se mai pierd din aceste ganduri si… e kinda painfull for both (all) involved recuperarea…

    46. Onutzza says:

      Multumita Stefaniei am descoperit si eu articolul acesta. Subiectul m-a pasionat si pe mine si l-am analizat in timp, din perspectiva si experienta personala.

      Si eu vad lucrurile asa: perfectiunea inseamna ca celalalt poate sa aiba si 1000 de defecte (in acceptiunea altora) dar ele sa nu fie defecte pentru tine. Completarea reciproca e cam ca la matematica: daca avem doua multimi cu unele elemente si le suprapunem, avem pana la urma o multime mai mare in care exista elemente comune si elemente diferite. Fiecare multime, luata separat = 1 (ca e una), iar multimea cea mare e 1+1= tot 1 apare in urma suprapunerii.

      Daca un om se daruieste total, asta nu inseamna ca daca ar exista un eventual final ar ramane “schiop” de anumite particele ale sufletului. Si-apoi, daca nu te daruiesti total intr-o relatie, cum poti sa simti ca iubesti? Pe de alta parte, atunci cand tu te daruiesti total iar celalalt nu, nu trebuie sa te traga cineva de maneca pentru a te trezi, caci pur si simplu “stii” ca nu primesti cat oferi. Ca e mai greu sa te desprinzi si persisti o vreme intr-o situatie care te face nefericit(a), e alta poveste, dar ceva ce scartaie nu merge o vesnicie. E adevarat, ca daca te daruiesti total, cazi mai rau de sus. Insa daca esti suficient de puternic emotional, te ridici, te “scuturi de praf”, mergi mai departe si nu te mai uiti inapoi.

      Sunt foarte de acord cu notiunea de “perfectiune/completare” raportata la varste diferite, in functie de variabilele care ne caracterizeaza in etapele existentei noastre, notiune de care scria mai sus cineva.

      In final, ca sa inchei comentariul, sunt de parere ca doi oameni trebuie sa fie diferiti in anumite puncte si asemanatori in altele. Nici complet diferiti nu trebuie, dar nici identici, caci in primul caz ar exista mereu diferente de opinii iar in al doilea s-ar plictisi unul de/pe altul.

    47. Andy says:

      @Stefania: era probabil mai bine sa-i scrii asta in privat in loc de public :)

      @Onutzza: Buna concluzie :) in schimb la partea cu daruirea unuia si neimplicarea in aceeasi masura a celuilalt, e o chestie cu dus-intors. Pe de-o parte se intampla ce ai zis tu, iar pe de alta, daca exista o comunicare eficienta se poate rezolva orice (si de fapt prin chestia asta se reintra in bucla de care vorbeam mai sus)

    48. Stefania says:

      @Andy… nu exista nimic in privat… tot ce e, e public… din pacate sau din fericire.
      @Onutza, cum adica datorita mie??

    49. Onutzza says:

      @ Stefania: Pai am vazut comentariul tau la “ultimele comentarii”, caci nu cunosteam articolul. Am dat click si am intrat.

    50. Stefania says:

      @onutzza :)) acu m-am prins si eu ca se vad comentariile noi date… prima oara chiar nu-mi mai amintesc cum am ajuns pe art asta, iar a doua oara am urmat calea logica a evenimentelor… intamplator chiar :D

      @andy update
      tocmai am aflat ca sunt antagonista…

      se pare ca in loc sa-mi apropi tipul de care imi place, il fac sa ma urasca, pentru ca orice intentie a celorlalti de a ma iubi o intepretez ca pe o agresivitate.
      misto… visez din tot sufletul sa vina printul pe cal alb, dar imediat ce isi arata coama arunc cu grenada in el :((

      cred ca sunt sub efectul unei vraji din harry potter… dar am vazut in horoscop ca o sa-mi treaca peste vreo cateva luni cand ma voi lasa cucerita :D si inca vreo cateva luni dupa, voi fi incredibil de pretentioasa si de fandosita :((

      bine ca am aflat totusi dinainte ca sa avertizez lumea care indrazneste sa ma placa.

    51. codita says:

      Stefania prezinti simptome de lipsa de alcool in sange. Nu e cazul sa exagerezi cum fac altii.
      Eu cand ma imbat devin o t*rfa (scuzati expresia ). Ma las cucerit de orice tipa frumoasa, inteligenta, intelegatoare, cu simtul umorului, cu o buna situatie materiala, cu parinti simpatici, bine echilibrata emotional, cu inclinatii spre arta, cu suficient timp liber, cu incredere in fortele proprii, cu un farmec irezistibil si o atitudine care arata ca e constienta de farmecul ei, cu bun gust, care sa ma sustina atunci cand e nevoie dar sa stie si cand sa taca, sa gateasca bine, sa nu fie posesiva dar sa nu se uite dupa alti baieti, sa aiba mainile mici, sa fie foarte feminina dar nu mironosita, sa ii placa sa citeasca o carte dar sa nu exagereze afisand vasta cultura generala, sa ii placa sa faca miscare in aer liber, sa fie dezinhibata sexual, sa ma considere cel mai frumos si mai inteligent barbat din lume, sa se simta norocoasa ca m-a cunoscut, sa ii placa tot ce fac eu, sa avem gusturi comune, sa aiba acelasi program de somn ca si mine, sa iubeasca tot ce are legatura cu mine, sa…ah dar stai ca are si Andy o lista lafel pe aici :)) deci tot ce am zis plus lista lui Andy. Si nu e necesar sa beau foarte mult ca tot ce am scris mai sus sa devina optional. :!! :!! :!! Cheers!

    52. Clementina says:

      Eu as exprima ideea lui James Joyce altfel.
      Cand ma gandesc la daruire, ma gandesc ca daruim o particica din noi fiecarei persoane la care tinem, care face parte din viata noastra. Daruim o parte din ganduri, daruim timpul nostru, sentimentele noastre.
      Nu poti darui unui om totul, pentru ca trebuie sa daruiesti mai multora… inclusiv tie. Nu poti sa iti reduci viata la un singur om.
      Si cum se zicea, nu poti darui tot in tine, macar pentru ca unele lucruri nu se pot exprima, unele ganduri, idei sentimente, nu exista in ceea ce inseamna umanitate mijloace de a le exprima la adevarata lor valoare.
      Dar si pentru ca suntem un pic egoisti macar, in esenta noastra.
      Sau pentru ca unele ganduri nu semnifica nimic, sunt idei pierdute pe moment, dar care ar rani acea persoana.

      Amestec al celor pe care i-am iubit? Eu nu l-as numi amestec… sunt influente, dar acestea se fac dupa o marca personala, nu sunt aruncate acolo ingrediente pentru a ne forma… oamenii pe care i-am iubit sunt ca mirodeniile… dau o savoare, desavarsec ingredientele.
      Apoi suntem influentati de toate persoanele din viata noastra, nu doar de cei pe care ii iubim.

      Vorbind de ceea ce ziceai tu si iubire… asta imi aduca aminte de romanul “Cantec pentru Lya”. Ea avea capacitati speciale si putea citi gandurile, amintirile, sentimentele oamenilor; el putea citi doar emotiile si foarte rar trairile emotionale mai profunde. Ei astfel se puteau darui total, pentru ca puteau percepe tot ce traieste interior celalalt si chiar o faceau. Si asta le construia o relatie perfecta.
      Dar ea la un moment dat incepe sa se intrebe daca nu exista o iubire mai perfecta decat asta, o daruire mai mare… si isi daruieste viata unui cult care prevedea ca trebuie sa iubesti pe toata lumea. Nu ii ajungea sa se daruiasca unei singure persoane, a vrut sa se daruiasca tuturor. Si a fost fericita.
      El si-a continuat viata alaturi de o femeie normala, cu care nu putea comunica extra-senzorial, dar cu care are pana la sfarsitul vietii o relatie frumoasa si profunda. Si el a fost fericit.

    53. Andy says:

      @Stefania: schimba grenada cu ceva mai finut … macar gen o perna .. o soseta ceva ;))

      @codita: cheers! :))

    54. Stefania says:

      d-aia de lipit pe tavan? O:-)

    55. Andy says:

      Cumva mi-a venit in minte scena aia din Scary Movie cu … erm .. lasa :D

    Leave a Reply

    :alien: O:-) x-( :clap: ;;) b-( :bz :-D :hug: :shy: :common: =(( =:) :-c X_X :-@ :chicken: :o) ~o) :-/ B-) 3:-o :cowboy: :(( :dance: :daydream: :devil: #-o :-?? =P~ :-l :) ;)) :!! @-) :* :)) :^o L-) :x $-) :(|) :-ss :-B [-( %-( :-j :party: :peace: :phbbt: :)] :@) ^:)^ :pray: :o3 /:) :rock: 8-) @};- =)) :( [-x :-$ :sick: :sigh: 8-} 8-x I-) :grin: :| :o =; :-? :-q :-bd :-t :P :-w ^#(^ :-h #:-s :whistle: ;) ~x( :-s (:| :os :cat: :ninja: :ninja_nun: :ninja_th: :sheep: :shift: :dolphin: :badger: