Feb 19 2011

Cutia cu amintiri

Category: PerceptiiAndy @ 17:33

Da, porcusorul are o cutie (nu foarte mare) cu chestii vechi si din trecut. Azi cand ma prefaceam ca o sa ma apuc sa sterg praful de pe rafturi, am dat cu ochii de ea si am deschis-o (dupa multi ani). Deci da, praful .. mai incolo :D

Continut in ordine aleatorie:

1. Primul meu “jurnal”, cu insemnari din 16.01.1995 pana in 12.11.1997. Sa spicuim

“16.01.1995 Capitolul I. Luni. Admiterea la Olimpiada si zile de scoala

Am inceput ziua la ora 7:30 (dimineata normal). Mai tarziu mi-am amintit de admiterea la olimpiada de romana. Aveam lectiile facute deci m-am jucat cu Nintendo-ul si m-am uitat la TV. Mai tarziu mi-am luat un Kinder si am plecat la scoala. Inainte mi-am reamintit sa invat”

Cata filozofie … bite me .. eram mic !

Continuand cu “Sambata – patinoar, unde am patinat cu un picior drept si cu unul stramb” pentru ca aveam talent, copil fiind.

Dupa care niste ceva despre prima mea prietena: “Inainte de vacanta am cunoscut o tipa misto din a VI-a B, o cheama Diana. M-am intalnit cu ea la Mihnea acasa” dupa care … “Peste cateva zile, am cunoscut o alta tipa misto”. Ce sa-i faci? In clasa a 7-a .. erau multe tipe misto!

Si inchei apoteotic pe 12.11.1997 “I got great news: Diana <3 me. Ieri mi-a dat prietenia; I must be dreaming”. Ati auzit baaaai, prieteniiiaaaaaaa !!!

Pfoa … ce bloguri … jurnale taica!

2. Un batic negru care a fost al tipei cu care am dansat prima oara la orizontala.

3. O clema de par fosforescenta care a fost al unei tanti cu care era sa dansez prima oara la orizontala, dar am dansat doar oblic.

4. Poza cu mine in clasa I

5. Poza cu prieteni foarte buni din liceu.

6. Bilet de intrare la “Negura Bunget si Vokodlok” din Le Noir, sambata 3 martie 2001. Pret 30.000 lei

7. Hmmm poze cu tanti cu care am dansat prima oara la orizontala (didnt know I still had those)

8. Felicitare de la tanti care m-a sarutat prima data

9. Mai multe felicitari de la foste.

10. Versuri de la multe cantece scrise prin liceu

11.Multe felicitari de majorat.

12. Bilet la Dream Theater. 4 iulie 2002.

13. O inima de hartie cu versuri.

14. Fisa de examen – Bacalaureat. Sesiunea iunie-iulie 2002

15. Multe pliante din Bilbao

16. “Biletel” de dragoste din ‘75, in care e pomenit si numele Vasilescu, deci probabil vreo admiratoare de-a lu’ tata :D

17. Toate lucrarile de control si tezele din generala (fucking shit). Cea mai veche fiind o lucrare la engleza din octombrie 1992 (evident nota 10)

18. Un gargoyle

19. Carnete de elev clasele I – XII

20. Oracol clasele V – VIII

21. Desene si picturi din generala.

22. Dosar. Vasilescu Andrei. Grupa mijlocie gradinita nr. 138. Anul scolar 1988-1989. Desene, decupaje, si alte chestii de gradinita.

23. Reviste porno primite cadou in liceu (astea evident sub toate chestiile de mai sus)

24. Punguta “talisman” cu niste chestii in ea.

Mi-am amintit multe chestii uitandu-ma la chestiile astea. Pfoaai cate am facut :)) mda … mai deschid peste 5-10 ani :D

“… si, pana la urma, totul se leaga, mai mult sau mai putin de Timp [...] Carpe Diem. Spre reamintire a vorbelor de mai inainte, arunca-ti privirea pe clepsidra si vezi cum curge…” 6 septembrie 2001 (yep, my birthday)

A si am gasit o felicitare … aparent aveam porecla “Botic” :))

Tags:


Sep 12 2009

Popas la rascruce de drumuri (IV)

Category: Realitate cruntaAndy @ 14:23

În ziua de 29 sept. 1944, la Cipău, pe Mureş, pe cînd mă găseam în baterie şi nu mai aveam timpul material necesar pentru a mă deplasa la observator, întrucît ora „H” era foarte apropiată, am fost grav rănit la piept. O schijă de mărimea unei cutii de chibrituri îmi pătrunsese în partea dreaptă a pieptului. Flăcările altor proiectile ce explodau în acest timp în jurul nostru, aprinseseră săculeţii cu pulbere ce se găseau în jurul bombelor gata echipate pentru a fi folosite în tragere. Mi-am dat seama că flăcările pulberii care ardea putea să producă explozia vreunei bombe şi care la rîndul său ar fi putut produce „prin simpatie” explozia tuturor celor cîteva sute de bombe, ceiace ar fi produs moartea multor oameni şi distrugerea celor 6 mortiere de care dispuneam.

Deaceia deşi grav rănit am refuzat să fiu evacuat şi în grabă, cu riscul vieţii m-am tîrît în mijlocul stivelor de bombe (pierdusem mult sînge şi nu mă mai puteam ţine pe picioare) pe care le-am împrăştiat cum am putut. Exemplul meu fiind urmat şi de alţi cîţiva ostaşi viteji, pericolul a fost înlăturat.

Dar în scurt timp, epuizat complet de pierderile de sînge, fiind din nou surprinşi de un puternic baraj de artilerie, am rămas profund impresionat şi nu voi putea uita niciodată, spiritul de sacrificiu şi dragostea pentru comandant, a bravilor ostaşi Caşu şi Codrescu, care au sărit din gropile lor, unde se adăpostiseră cu puţin timp mai înainte şi luîndu-mă în braţele lor vînjoase, au făcut salturi cu mine, prin barajul de artilerie cca 300 m, salvîndu-mi astfel viaţa, dar riscînd-o în mod categoric pe a lor.

Sînt doar cîteva episoade din multele pe care le-am trăit în răsboiul antifascist.

Pentru mine a urmat o perioadă de un an şi şapte luni de spitalizare, cu tot cortegiul de suferinţe fizice, după care am fost clasat invalid de răsboi 100%. Pentru faptele de arme am fost răsplătit cu cele mai înalte distincţii: medalii şi ordine de la acea epocă (Coroana României, Steaua României, Medalia Sovietică Victoria, Eliberarea de sub jugul fascist) iar ulterior prin decret am fost distins cu Ordinul Steaua Republicei Socialiste România.

Pentru ceilalţi care n-au căzut în luptă, a urmat înaintarea victorioasă şi eforturile depuse pînă la victoria finală.

Fie ca sîngele dăruit cu atîta neprecupeţire de atîţi eroi, fii buni ai poporului nostru muncitor, fie ca sacrificiile noastre, ale tuturor celor care sub soarele fierbinte a lui august 1944, au contribuit cu multă dăruire de sine la lupta dreaptă pentru desrobirea de sub jugul fascist, să constituie cele mai vii exemple pentru urmaşii noştri şi urmaşii urmaşilor noştri, să înveţe din exemplele noastre, să păstreze cu sacrificiul vieţii lor, cuceririle dobîndite de noi, în vremuri foarte grele.

Sandu Dumitru
Căpitan invalid din răsboiul antifascist

Din ciclul “amintiri gasite in sertare”. Nu stiu cat de mult v-au interesat astea patru posturi dar pentru mine sunt bucatele importante si in mod evident nu pot sa nu fiu mandru de “el”, de bunicul meu. Week-end frumos sa aveti!

Tags: , , , , , , , ,


Sep 11 2009

Popas la rascruce de drumuri (III)

Category: Realitate cruntaAndy @ 15:53

Noaptea de 25-26 august 1944 am petrecut-o în stare de alarmă, pe locul unde se aflase batalionul german, iar a doua zi pe la orele de dimineaţă, tot printr-o manevră de învăluire şi suprindere, am înfrînt cu unitatea de sub comanda mea, rezistenţa germană ce se găsea în apropiere de cimitirul Belu, unde am capturat cantităţi importante de armament, echipament, medicamente şi un mare parc de autovehicule germane.

Ulterior, pe baza ordinului primit de la Capitan Tănase, mi-am organizat unitatea în dispozitiv defensiv, la intrarea în oraş dinspre Giurgiu, avînd misiunea de a opri cu orice sacrificiu, pînă la sosirea eşaloanelor operative, unităţile germane care ar fi reuşit să se apropie de Capitală dinspre sud.

Însfîrşit în ziua de 27 august 1944, misiunea noastră în Bucureşti fiind terminată, am pornit în marş către gara Bîldana, de unde ne-am îmbarcat pentru frontul din Transilvania.

Un capitol din marea răscruce istorică a poporului român se încheiase: curăţirea Capitalei noastre de trupele invadatoare hitleriste; altul răsărea în faţa noastră: continuarea răsboiului alături de armatele sovietice pînă la înfrîngerea totală şi definitivă a trupelor hitleriste.

Cu tot optimismul care ne caracteriza de data aceasta, ne dădeam totuşi seama de greutăţile ce ne stăteau în cale.

Oboseala fizică, deşi anihilată în mare măsură, de entuziasmul nostru renăscut din justeţea cauzei pentru care luptam, se resimţea totuşi vădit.

Îmi amintesc cu multă exactitate – deşi anii ce trec îngroaşă vălul uitării – de clipele emoţionante petrecute în noaptea aceia răcoroasă de septembrie, cînd ne-am întîlnit cu partea operativă a Diviziei 21, în care urma să ne încadrăm.

Văd clar şi acum după atîţia ani, chipul dîrz al Generalului Stăncescu Alexandru, pe atunci colonel, comandant al Regimentului 11 Siret, care nu cunoştea frica şi compromisul.

Om dintr-o bucată, adevărat comandant, privirile lui scăpărătoare revărsau în acelaşi timp şi asprimea cerută de exigenţa momentului dar şi dragostea nelimitată pentru cei pe care îi comanda. Ostaşii şi ofiţerii îl iubeau şi aveau încredere neţarmurită în ordinele pe care le dădea pentru că totdeauna făcuse din plin dovada că dispoziţiile sale erau rodul unei gîndiri adînci, împletită cu cele mai potrivite soluţii tactice.

Comportarea acestui brav comandant, avea o influenţă pozitivă asupra noastră, care din acest moment intrasem fără să ştim, atunci, într-o permanentă încleştare de luptă cu inamicul. Zile şi nopţi în şir nu aveam posibilitatea nici să ne odihnim, nici să mîncăm, nici măcar să bem un strop de apă.

Mi-amintesc cum în marginea unei păduri, unii dintre ostaşii de sub comanda mea, nemaiputînd răbda de sete au călcat ordinul pe care l-am dat de a nu se duce nimeni la fîntîna din apropiere (ordin pe care-l dădusem tocmai pentru că bănuiam existenţa prin împrejurimi a unor cuiburi de arme automate inamice, bine camuflate) şi luîndu-se unul după altul se strînseră în jurul fîntînei care se găsea cam la 100 m de noi, vreo 20 de ostaşi. Nici n-au apucat măcar să lase găleata în fîntînă, că au şi fost învăluiţi de snopuiri de arme automate şi au căzut cu toţii de gloanţele hitleriste, în jurul fîntînii sub privirile noastre. Imediat hitleriştii au pornit un puternic bombardament de branduri asupra noastră, provocîndu-ne mari pierderi în morţi şi răniţi.

Subsemnatul, în urma reorganizării Div. 21, fusesem efectat cu o baterie de mortiere de 120 mm, din cadrul Reg. 11 Siret, în sprijinul Diviziei 21. Pentru a conduce personal tragerile cu mai multă eficacitate, eram permanent împreună cu grupul meu de comandă (telemetrişti, goniometrişti, agenţi etc) în primele rînduri ale puşcaşilor. Astfel am văzut morţi şi răniţi căzînd în fiecare clipă în jurul meu. Pierderile erau mari dar mai mare era dorinţa noastră de a învinge şi din această cauză şi coeziunea dintre mine şi ostaşii mei era foarte puternică. Afecţiunea era reciprocă. Prin îmbărbătarea pe care o dădeam ostaşilor mei şi grija pe care le-o purtam făceam ca pierderile suferite să fie cît mai mici posibile.

Atunci cînd serg. Cioarec a căzut rănit greu în apropiere de mine, m-am repezit în plin bombardament de branduri şi l-am tras într-un adăpost improvizat în pămînt, salvîndu-i astfel viaţa.

- va urma – ultima parte -

Tags: , , , , , , , ,


Sep 09 2009

Popas la rascruce de drumuri (II)

Category: Realitate cruntaAndy @ 10:10

Fermitatea însă şi încrederea în noi, dorinţa de a lupta şi de a învinge armata hitleristă, entuziasmul nostru tineresc care după perioada de lîncezeală de pînă la 23 august, se declanşase tumultuos în urma marelui eveniment istoric, au inspirat încrederea Colonelului Ionescu Dan, care întărindu-ne unitatea de şoc pe care o comandam, cu un ploton de mitraliere, un ploton de tunuri anticar şi trei tancuri, ne-a acordat cinstea unei misiuni operative.

Am rămas mai departe la comanda avangărzii, cu misiunea de a mă deplasa spre sud, pe calea Şerban Vodă, în întîmpinarea Batalionului „SS”, semnalat în bariera oraşului, şi bineînţeles de a lichida toate rezistenţele germane întîlnite în cale.

Bucuros de misiunea primită, am organizat detaşamentul de avangardă, în dispozitiv de luptă, astfel: cele trei tancuri în fruntea detaşamentului, urmate apoi de cele trei plotoane de puşcaşi, încadrate cu cîte o grupa de mitraliere pe dreapta şi pe stînga şi însfîrşit urmate de plotonul de tunuri anticar.

Urcînd pe turele tancului din frunte, am ordonat înaintarea. Mergeam încet, cu multă atenţie, pentru că puteam fi surprinşi de focul inamic în orice clipă. Eram deranjaţi permanent de aviaţia germană, faţă de care trebuia să ne camuflăm la perioade foarte scurte de cca 10’ – 15’.

În felul acesta înaintînd foarte anevoios, sub arşiţa puternică a soarelui, însetaţi şi obosiţi la maximum, cu tălpile pline de răni (nu ne mai desbrăcasem de aproape două săptămîni, fiind permanent în stare de alarmă), am reuşit să capturăm totuşi cîţiva prizonieri la punctul „Imprimeriile Monitorului Oficial”, de la care am căpătat şi unele informaţii foarte preţioase. De asemeni am mai căpătat informaţii preţioase de la unele grupuri de cetăţeni, care doreau chiar să lupte alături de noi, pentru zdrobirea armatelor hitleriste şi despre care aş putea spune că au fost atît de valoroase încît ne-au salvat multora viaţa. Am aflat astfel că pe ridicătura de pămînt de lîngă crematoriul „Cenuşa” se organizase în apărare, un grup însemnat de luptători „SS”, dotaţi cu o mare putere de foc şi ocupînd poziţii foarte bune pentru apărare. Întradevăr subsemnatul oprind unitatea pe care o comandam, pe strada Şerban Vodă, adăpostită de vederea inamicului, şi cercetînd cu binoclul poziţiile din jurul Crematoriului atît după stradă cît şi din podul blocului din apropiere, unde probabil că am fost observat, deoarece s-a deschis un puternic foc de arme automate asupra podului acestei clădiri, m-am convins de primejdia care ne pîndea şi mă străduiam să găsesc cea mai potrivită soluţie tactică, pentru a ataca eventual cu cele mai puţine pierderi posibile.

În jurul orelor 14, cînd tocmai sosise şi Comandantul zonei de sud, surprinşi de un bombardament de aviaţie, Locot. Col. Butoianu, Comandantul Detaşamentului de recruţi, cade rănit greu, fiind imediat evacuat. Din ordinul Colonelului Ionescu Dan, la comanda Detaşamentului este numit curajosul Cpt. Tănase C. Un ofiţer de elită, foarte mult iubit de ostaşi şi apreciat de ofiţeri.

Subsemnatul profitînd de panica pe care o creiase bombardamentul avioanelor germane şi în rîndurile luptătorilor germani „SS” de la Crematoriu, care se găseau cam la 2-300 m de noi, am apreciat că este cel mai prielnic moment de a ataca rezistenţa germană. Hitleriştii speriaţi de exploziile bombelor de aviaţie din apropiere, n-au reuşit să se desmeticească bine, că s-au şi trezit cu noi în faţa lor.

Într-adevăr, subsemnatul prin manevra executată cu repeziciune, printre clădiri, împreună cu cele două plotoane în avangardă (al treilea ploton îl trimisesem pe strada paralelă pentru a executa o manevră de învăluire a obiectivului inamic) am reuşit să-i imobilizăm pe hitlerişti cu foarte puţine pierderi. Focul pe care l-au deschis ei asupra noastră, a rămas în scurt timp fără nici un efect, aşa încît în această situaţie comandantul lor, un maior, rănit şi dîndu-şi seama că lupta era pierdută, mi s-a predat şi a ordonat depunerea armelor de către întregul efectiv german.

Scurt timp după aceasta şi-a făcut apariţia comandantul zonei de sud, Col. Ionescu Dan care plăcut impresionat de faptul că o unitate slab dotată şi insuficient pregătită a reuşit ca printr-o manevră prin surprindere să captureze cu foarte puţine pierderi un batalion „SS”, şi-a exprimat admiraţia pentru curajul şi reuşita acţiune tactică întreprinsă de unitatea de avangardă de sub comanda mea şi a ordonat imediat măsurile necesare pentru trimiterea sub pază a prizonierilor şi luarea în primire a armamentului capturat, care era într-o cantitate foarte mare, precum şi măsuri de întărirea pazei la obiectivele cucerite şi continuarea acţiunii către sud.

- va urma –

Tags: , , , , , , , ,


Sep 08 2009

Popas la rascruce de drumuri (I)

Category: Realitate cruntaAndy @ 15:27

Disclaimer: post serios. Textul de mai jos e prima parte dintr-un text scris de bunicul meu cu  muuuuuult timp in urma. Am vrut sa-l public de multa vreme, dar l-am tot lasat deoparte.

Pentru cei neinteresati de anumite subiecte, va fac munca usoara: textul reprezinta amintirile lui din perioada razboiului din 1944 (mai exact, 22-24 august 1944) -> war-related, history etc. Am lasat textul scris in forma originala, inclusiv titlul original (nu stiu exact in ce perioada a fost scris din pacate, dar am o vaga impresie ca a trecut multa vreme de atunci).

Sub cerul însorit a lui august 1944, pe cîmpiile din jurul oraşului Turnu Măgurele, îşi desfăşurau activitatea de pregătire militară, cca. 800 de tineri care formau Detaşamentul de recruţi a Diviziei 21.

Erau majoritatea tineri de la ţară, sănătoşi, robuşti dar prost echipaţi şi lipsiţi complet de entuziasmul ce caracterizează vîrsta. Dealtfel, consecinţă firească a politicii prefasciste impusă fără voia poporului de dictatura militară a lui Antonescu. Lipsa aceasta de entuziasm era bine justificată de faptul că România se găsea în al patrulea an de răsboi; un răsboi care ne-a epuizat, care ne-a provocat pierderi însemnate în oameni şi bunuri şi care nu avea nici un ţel compatibil cu interesele ţării noastre.

Fiecare dintre aceşti tineri erau încercaţi de mari dureri sufleteşti. Unul avea pe fratele sau pe tatăl său mort în acest răsboi, altul îşi lăsase acasă soţia şi copiii lipsiţi de sprijinul capului de familie şi toţi trăiau cu perspectiva unei morţi stupide în faţă, sau cu imaginea unei schilodiri – în cel mai bun caz – imagine care le era încă vie în minte, din comunele din care plecaseră şi care erau pline cu oameni care-şi lăsaseră cîte o mînă sau cîte un picior în acest „răsboi sfînt”.

Cele cîteva cadre de specialitate, care încadrau această unitate de recruţi, îşi dădeau bine seama de situaţia dezastruasă, în care se gasea poporul român, care fusese atras în acest răsboi, potrivnic intereselor neamului nostru şi din această cauză se creiase o strînsă legătură sufletească între comandanţi şi comandaţi. Şi pentru unii şi pentru alţii zilele treceau în mod apăsător, aşteptîndu-se parcă „miraculosul”, aşteptîndu-se ceva ce nu se ştia, dar care trebuia să pună capăt acestor situaţii.

Şi iată că în a doua jumătate a lunii august 1944, Detaşamentul de recruţi deşi slab pregătit şi lipsit de dotarea necesară în armament şi muniţii, primeşte ordin a se deplasa pe linia Nămoloasa-Galaţi, una din ultimele linii de rezistenţă ale frontului hitlerist. Prin aceasta comandamentul hitlerist credea că va putea opri înaintarea victorioasă a trupelor sovietice, în faţa cărora unităţile fasciste, zdrobite, „se retrăgeau strategic”, lăsînd în urma lor – de cele mai multe ori – depozite întregi de muniţii, armament şi echipament.

Nu pot descrie amărăciunea cu care am primit acest ordin.

Este foarte greu de descris starea psihică, clocotitoare, plină de revoltă ce sălăşluia în mintea fiecărui ostaş român.

În astfel de împrejurări, în noaptea de 23-24 august 1944, garnitura de tren, cu vagoane de marfă, în care era îmbarcată unitatea noastră de recruţi, a fost oprită în gara Titu.

Mi-au rămas în minte clipele cînd – în jurul orelor 22 – la megafoane se difuza comunicatul cu privire la ieşirea României din coaliţia hitleristă şi continuarea răsboiului alături de Uniunea Sovietică împotriva Germaniei fasciste.

Deşi oboseala ne copleşise pe toţi din cauza eforturilor depuse în ultimul timp, bucuria neaşteptată care a survenit prin terminarea răsboiului antisovietic, ne dăduse tuturor puteri noi. Se ivise în sfîrşit acel „miraculos” mult aşteptat.

După cîteva bombardamente de aviaţie (aviaţia hitleristă reperase garnitura noastră din gara Titu) cu foarte puţine pierderi, ne-am îndreptat către Bucureşti şi în zorii zilei de 24 august 1944, ne găseam în gara Chitila-Triaj, unde am primit ordin de a lua parte la acţiunea de curăţire a Capitalei de rezistenţele germane.

Comandantul Detaşamentului de recruţi, Lt. Col. Butoianu C. a ordonat formarea unei unităţi de şoc, care în avangardă trebuia să deschidă drum prin oraş şi să zdrobească rezistenţele germane întîlnite în cale, pînă la Comandamentul trupelor române care se găsea în localul Tribunalului Capitalei.

Subsemnatul m-am oferit voluntar să preiau comanda acestei unităţi de şoc în avangardă şi sub bombardamentele repetate ale aviaţiei germane, printr-o folosire chibzuită a terenului, am înaintat pe traseul ordonat, astfel încît în jurul orelor de dimineaţă am ajuns în faţa Tribunalului Capitalei, unde se găsea Comandamentul zonei de sud a Oraşului Bucureşti.

Aici l-am întîlnit pe Comandantul zonei de sud, Col. Ionescu Dan, care inspectîndu-ne Detaşamentul de recruţi, se vedea din priviri cît de greu îi venea de a ordona intrarea în luptă a acestei unităţi, întrucît cu ochiul său format de specialist militar, îşi dădea perfect de bine seama că ar putea trimite la o moarte sigură şi fără nici un rezultat, o unitate de recruţi, insuficient pregătită, slab echipată şi lipsită de dotarea necesară.

- va urma –

Tags: , , , , , , ,


May 08 2009

Tin minte … in continuare …

Category: Realitate cruntaAndy @ 19:00

Mai tineti minte postul asta? L-am scris de Craciun in amintirea unui om cu adevarat mare. L-am recitit putin mai devreme … just to remember.

Eram mai devreme prin Parcul Tineretului si la un moment dat a venit vorba despre bunici si am inceput sa-mi aduc aminte iarasi diverse lucruri.

Tin minte ca iubeam parcul ala pentru ca acolo era Oraselul Copiiilor unde ma ducea “el” din cand in cand. Tot acolo era cimitirul pe unde ma ducea sa-mi arate mormintele “celebre” ale literaturii (daca mi-e permisa exprimarea). Tin minte ca ne opream in fata fiecarui mormant si imi povestea cate putin despre omul care zacea ingropat acolo. Ii placea mult sa-mi povesteasca lucruri si sa ma invete, iar mie imi placea mereu sa-l ascult (eram mic … 4, 5, 6 poate 7 ani, dar nu mai mult).

Tot acolo stiu ca m-am apucat sa-i recit Luceafarul, eram destul de mandru de mine ca fusesem in stare sa retin atatea strofe (nu, nu le stiam pe toate) si stiam ca o sa ma laude dupa (si acum imi dau seama ca era probabil mandru de mine in momentele alea; imi aduc aminte expresia fetei lui, cum imi zambea si cum ii luceau ochii. Atunci nu bagam in seama lucrurile astea, acum poate le inteleg … si le vad … ca intr-o poza).

Nu v-am spus ce zambet cald avea, si ce ras minunat. Tin minte ca spuneam multe tampenii (ca orice copil) si avea mereu acelasi ras de “vai de prostut esti”, poate vi se pare ciudat dar .. inca il aud, tin minte exact cum era … si din fericire il am si inregistrat.

Tin minte ca il cunostea pe unul din preotii de-acolo si ca la un moment dat am primit cadou o iconita cioplita cu un ingeras. Am tinut la ea mult timp (nu stiam exact ce e dar asta nu conta in mintea mea de copil, era un lucru frumos).

Tin minte povestile lui si cat de pasionat si mandru imi vorbea de fiecare data. Avea un talent aparte de a face un copil sa fie interesat si sa vrea sa afle mai mult.

Tin minte povestirile legate de razboi (a fost veteran), tin minte ca mi-a aratat la un moment dat diverse medalii pe care le primise si alte cateva “artefacte” din vremea aceea. Din pacate nu stiu unde sunt, eu nu le-am mai gasit. Sper sa stie mama ceva de ele. Stiu ca le-am vazut o singura data si tare as vrea sa le revad …

Dupa cum spuneam mai devreme, am trecut prin Parcul Tineretului si la un moment dat am ajuns pe aleea din spatele cimitirului. Am vazut capela si mi-am adus aminte ca doua alei mai sus pe dreapta e mormantul lui. Stiu ca am spus cuvintele urmatoare putin mai devreme cuiva: “E usor ironic poate, dar el se odihneste acum exact langa locurile pe care le iubeam eu cand eram mic”.

Gandacel …

Tags: , , , , , , , , , ,


Feb 28 2009

La multi ani ?

Category: GlobosferaAndy @ 23:46

Minunat. Saptamana asta s-au facut doi ani de cand micutul porc s-a apucat sa scrie pe acest mirific blog. Initial blogul se numea B(rain) L(urking) O(utside) G(ravity) si timp de 8 luni am aberat sporadic pe tema revistelor destinate sexului frumos scrise de niste cateva prea-frustrate don’soare ce probabil prestau un acut sentiment de lipsa falusoidala.

Apoi m-am oprit. Ma plictisisem, oricum nu era un blog prea cunoscut, in acele 8 luni numarul de vizite fiind undeva la 5.000 (per total) – restul ce vedeti voi in counter-ul ala din stanga sunt vizitele din ultimele luni. Nu tin minte de ce m-am reapucat de blog in iulie ‘08, tin minte in schimb ca ma plictisisem sa tot scriu interminabilul si plictisitorul nume de blog over and over again (B(rain) L(urking) O(utside) G(ravity)) asa ca … s-a nascut undeva prin august ‘08 “Blogul unui micut porc”. Blog care si-a gasit, si-a pierdut, iar si-a gasit, apoi iar si-a pierdut notiunea de identitate, devenind ulterior pur si simplu locul meu de aberat si atat (si constat ca o fac din ce in ce mai prost :)) ).

Anyway, noi sa fim sanatosi! Sa inchinam asadar un potir cu vinisor. Cheers!

Tags: , ,


Jan 16 2009

Fiind baiet capuri spargeam …

Category: PerceptiiAndy @ 08:11

Nu stiu cum erati voi, dar eu clar am fost un mare dezastru cand eram mic (bine, nu ca s-ar fi schimbat prea multe lucruri intre timp). Scoala generala cel putin a fost absolut crunta pentru mine la capitolul asta. Hai s-o luam cronologic.

In clasa a II-a am gasit intr-un parculet de langa scoala doua sticle goale de sampanie. Eram cu un coleg de clasa si ne-am gandit noi ca ar fi o idee tare buna sa le spargem. Am luat fiecare cate o sticla si am aruncat cu ea de pamant. Stupoare: nimic! Mai bagam o fisa si mai incercam o data: nimic!

“Hai sa le spargem de pietrele alea!” zice mult mai micutul nostru porcusor. “Hai” seconda naiv colegul sau. Arunca el primul si “zdrang!” se face sticla tandari. Radem noi mandri de isprava dupa care urmeaza micutul porc la aruncare: “zdrang!” se facu bucati si sticla sa, cu mentiunea ca unul dintre cioburi a luat drept tinta fix arcada minunatului meu coleg … oops! Bine macar ca n-a nimerit putin mai jos … ar fi fost mai problematic … (in fine, totul a fost ok, s-a dus la spital, l-a cusut, blbla)

Avansam pana in clasa a III-a cand micutul porc a ascultat la insistentele unui coleg albumul “Kill ‘Em All” de la Metallica. N-am inteles absolut nimic din el, drept urmare i-am comunicat ca e naspa. In aceasta situatie tanarul meu coleg a hotarat ca e o idee buna ca raspunsul sau sa vina sub forma unui mare pumn in ochi. Asa s-a ales porcusorul cu primul sau ochi vanat: in clasa a III-a.

Trecem mai departe la clasa a V-a si la fabulosul joc prestat in pauze si anume “capra” (stiti voi, jocul ala in care unul sta capra si ceilalti sar peste el). Asta se intampla in laboratorul de biologie, mai exact in spatele sau, unde atarnau cateva tevi (simtiti potentialul?). La un moment dat, porcusorul nostru se “impiedica” de “capra” trimitand-o cu fruntea fix intr-o teava … oops … (s-a rezolvat cu bine si asta :D )

In clasa a VI-a, in timpul unei ore de sport pe care am decis ca nu e nevoie s-o prestam, micutul porc si un coleg de clasa au stabilit ca e o idee buna sa joace ratele si vanatorii prin clasa folosind bocancii/pantofii colegilor nostri care erau plecati in sala de sport (stiu ca mai sunteti cativa care ma cititi asa ca … stati linistiti! pe ai vostri nu i-am aruncat!). Nevrozat ca nu-si nimereste adversarul, micutul porc a luat ditamai bocancul si a reusit intr-un final sa-l planteze fix in nasul colegului … oops … (s-a rezolvat si asta dupa vreo jumatate de ora de sangerari si amenintari cu bataia :D )

Prin clasa a VII-a, aplecat asupra unui ghiozdan, nu stiu cum naiba am reusit dar m-am ridicat atat de brusc in picioare incat colegul din spatele meu a zburat cu capul fix intr-un geam. Din fericire s-a ales doar cu o taietura la ureche (nimic grav), din pacate are cicatricea si acum (sorry dude!). Mai interesanta a fost reactia profesoarei de geografie care s-a gandit ea in sinea ei ca e o idee buna sa faca un copil de 10 ani criminal si nenorocit. Great morale booster!

Ar mai fi si altele de povestit, experimente privind rezistenta lemnului, a sticlei, a betonului, dar … nu vreau sa ma intind prea mult.

Voi? Prin ce “evenimente” deosebite ati trecut cand erati mici? Ati spart ceva (folosind un prieten/coleg/propriul corp) ? :))

Tags: , , , , , , , , , , ,


Jan 10 2009

Tricoul gri (II)

Category: PerceptiiAndy @ 00:26

Curios in continuare.

Tricoul gri (I)

[...] Am deschis dulapul si l-am vazut …

Nu-mi amintesc sa fi avut vreodata un tricou gri. Cum a ajuns acolo? Macar daca era mototolit si aruncat undeva in spatele dulapului, dar nu … era chiar acolo peste hanoracul meu preferat. L-am luat in mana sa ma uit la el si l-am aruncat repede pe jos: era fierbinte. - Diana! Vii azi? Hai ca n-am toata ziua de pierdut!
– Imediat. Poti sa vii putin pana la mine?

Un minut mai tarziu mama statea in pragul usii suparata:

- Ce s-a intamplat? Hai ca intarziem!
– Mama tu ai vazut tricoul asta pana acum?
– Care tricou Diana?
– Tricoul asta gri, si am indreptat mana catre coltul camerei unde il aruncasem.
– Ce tricou gri? Ti-ai pierdut mintile?
– Uite-l aici! Asta! l-am atins usor: era rece. L-am luat si i l-am intins mamei. Uite, tricoul asta.
– Diana ti-e bine? Ai febra? Te doare capul?
– De ce? Nu, mi-e bine.
– Care tricou?

Nu reuseam sa inteleg. Era in mana mea!

- Ce nu intelegi?
– Nu inteleg al cui e tricoul asta, si cum a ajuns la mine in dulap!
– Tricoul tau gri?
– Eu n-am avut niciodata un tricou gri.
– Ba da, adu-ti aminte cand ramaneai singura acasa, aprindeai toate luminile si te incuiai in camera ta.
– Dar asta se intampla cand eram mica …
– Si ti-era frica. De ce?
– Pentru ca nu eram singura. Nu eram niciodata singura. Cand erau aprinse luminile ma simteam in siguranta.
– Parintii tai erau plecati.
– Da, dar nu eram niciodata singura.
– Vrei sa-mi spui ca tu crezi in fantome? In spirite?
– Nu, nu exista fantome.
– Asa e, dar exista prezente.
– Prezente? Ale cui?
– Ale celor ce locuiesc aici.
– Tocmai mi-ai spus ca nu exista fantome!
– Nu sunt fantome, sunt oameni care traiesc si acum.
– Nu inteleg. Tu cine esti de fapt?
– Cine sunt eu? Sau tu?
– Nu inteleg …

- Ai vazut?
– Da, ti-am spus ca ii este  in continuare frica.
– Nu inteleg de ce anume?
– De tine, de mine, de noi, de tot ceea ce suntem, de tot ceea ce putem fi si de tot ceea ce am fost.
– Cateodata chiar nu te inteleg. Incepi sa vorbesti de parca ai fi nu stiu ce mare filozof, mare cunoscator al lumii si nelumii. Stii ca nici tu n-o sa le stii niciodata pe toate nu?
– E foarte posibil, dar e dreptul meu sa incerc nu?
– Esti incredibil de plictisitor si enervant cateodata.
– De ce? Doar pentru simplul fapt ca nu gandesc ca tine? Ca nu sunt atat de superficial? Ca vreau sa aflu raspunsurile la intrebarile ce ne macina de atata timp?
– Te macina pe tine, pe mine nu ma intereseaza toate lucrurile astea. Stii, o sa ajungi la un punct in care toate astea vor fi fost in zadar, si totul se va pierde, inclusiv tu si inclusiv eu. Care-i rostul? Uite o intrebare, ca tot iti place tie sa cauti raspunsuri.
– Inca nu stiu.
– Vezi? Nu e mai bine sa te bucuri si tu pur si simplu? Nu e mai bine sa te bucuri impreuna cu mine?
– Sa ma bucur? De ce anume?
– De tot, de toate lucrurile din jur. Sa stii ca nici chiar tu nu esti facut din piatra. Uite, ce-i asta?
– O floare.
– Atat?
– Da, ce-ai vrea sa-ti spun mai mult? E pur si simplu o floare.
– Eu vad sase petale rosii, catifelate si simt parfumul sau dulce.
– Nu inteleg, conteaza?

Intre timp viscolul s-a mai potolit si latratul cainilor l-a trezit. Se crapa deja de ziua, si totul in jur era acoperit de zapada. El era tot in spatele pietei, langa butoiul de varza unde adormise. Poate azi se intoarce Paul …

Tags: , , , , , , , , , ,


Jan 06 2009

Prima oara cand NU am facut sex!

Category: Realitate cruntaAndy @ 22:47

De ce prima oara cand NU am facut sex? Pentru ca, sa fim sinceri, toata lumea isi aduce aminte prima oara cand a FACUT  sex nu? (Ar fi usor trist daca nu). Ei bine, avand in vedere ca deja mi-am socat minunatii parinti cu amintiri de la frageda varsta de 2-3 ani provocand reactii gen “de unde stii?! N-ai cum sa tii minte asa ceva” – Erm .. I was there? hai sa va povestesc despre prima mea experienta in care NU am facut sex. Cativa dintre voi stiu deja povestea, dati un “skip” si gata, pentru ceilalti, here goes:

Se intampla pe vremea gradinitei (si nu va ganditi repede ca porcusorul nostru era precoce) desi poza de mai jos ar putea spune altceva (eu sunt in stanga)…

Oh papushe, ce-ai acolo sub fustita?! (1985)

Lucrurile stateau cam asa: porcusorul nostru a fost dintotdeauna curios in legatura cu … orice (si a ramas asa in continuare chiar si pana in zilele noastre, doar ca acum stie cateva lucruri in plus). Una din curiozitatile porcusorului pe vremea gradinitei era baia fetelor. De ce baieteii n-aveau voie in baia fetitelor si invers? (Evident ca nu-mi explicase nimeni cum e cu albinutele si cu florile si cu prezervativele si cu 69 si … altele, dar sa nu ne abatem de la subiect).

Intr-una din zile, micutul porc si-a luat inima-n dinti si a intrat in baie la fete. Stupoare! Arata exact la fel ca la baieti! Acelasi culoar lung cu 4 WC-uri pe dreapta. Pai .. si atunci? De ce n-avem si noi voie aici? Hmm … ca sa fiu sigur ca nu e nici o diferenta, m-am dus pana in capatul sirului de WC-uri, cand deodata “zbang!” se tranteste usa in spatele meu cu o tigancusa proptita in usa:

- Vrei sa ne f*tem? a intrebat ea. Evident ca eu in acea perioada habar n-aveam ce inseamna acest minunat lucru (bine, nici pana in ziua de azi nu sunt ferm convins ca stiu ce-i aia, dar asta e alta poveste)
- Ce-i aia? a raspuns curios micutul porc
- Nu conteaza, vrei sa ne f*tem? (keep in mind ca toata treaba asta se petrecea pe vremea gradinitei, bine, dat fiind background-ul etnic al fapturii feminine, posibilitatea ca ea sa fi stiut “ce-i aia” era oricum infinit  mai ridicata decat in cazul meu)
- Nu, doar daca-mi zici ce-i aia (pentru ca mami m-a invatat sa fiu cuminte si deja trecusem prin etapa “nu mai baga toate cacaturile in gura ca te troznesc!” asa ca imi invatasem lectia)

Nu retin daca dialogul a mai continuat sau nu, cert e ca micutul nostru porcusor s-a dus inspre usa, a deschis-o si a iesit afara.

Am realizat de-abia dupa ce-am mai crescut ca ocazii de genul asta, in care o tanti vine la un nene, il inchide in baie si zice “hai!” sunt extrem de rare. Bine, evident daca mi s-ar intampla acum aceeasi manevra, probabil ca raspunsul meu ar fi identic: “Ce-i aia?”

Seara frumoasa dragii mei :)

P.S. Relatarea de mai sus chiar NU are nici o denaturare/exagerare a faptelor (bine, doar faptul ca acum teoretic stiu ce e “aia”), inclusiv in modul in care a fost pusa intrebarea!

Tags: , , , , , , ,


Dec 25 2008

Amintiri, zambete si lacrimi (si cadoul perfect de Craciun!)

Category: Realitate cruntaAndy @ 18:59

O casa cu peretii galbeni undeva intre Preoteasa si Cismigiu, aproape de un colt de strada. Am mai trecut pe langa ea in ultimii ani si am vazut-o in paragina ultima oara cu doua X-uri mari pe usa veche de la intrare. Imi aduc aminte ca ma ascundeam mereu sub masa din sufragerie, care la vremea respectiva mi se parea imensa. Eu dormeam intr-o camera extrem de inalta, si credeam ca merg o suta de metri de la usa de la intrare pana la pat. Aveam trei sau patru ani atunci, nici nu mai tin minte. Era casa in care traia bunicul meu.

Tin minte ca avea un “studio” la capul patului (asa ii spuneam atunci), stiti voi .. locul acela unde se pun perne, saltele, asternuturi, paturi, etc. Ei bine in locul ala ma ascundeam mereu de el si-l lasam sa ma caute prin toata casa. Cred ca stia ca sunt acolo, dar imi dadea apa la moara, eram mic si pentru mine era mereu distractiv sa fac chestia asta.

Inca de la doi ani, s-a apucat sa ma inregistreze recitand poezii, cantand melodioare pentru copii sau pur si simplu vorbind. Nu cred ca a trecut vreun an fara sa am cel putin o inregistrare cu mine. O parte din ele le mai am si acum pe casete vechi audio, o si mai mica parte am reusit s-o inregistrez pe calculator.

La trei ani am o inregistrare cu mine recitand in latina (nu mai stiu exact ce). Din pacate nu am inregistrarea aia in format mp3, dar daca sunteti curiosi cum suna vocea micutului porc la 2 ani jumatate puteti sa ascultati aici (daca nu intelegeti nimic, dati la secunda 40 si o sa fie totul mai clar).

De la trei ani in sus, a inceput sa ma invete franceza si engleza astfel incat pe la 4-5 ani deja puteam sa port conversatii cursive cu el in franceza (evident ca am uitat mult din limba asta; si cu toate astea  … in continuare je deteste la langue francais … poate si pentru ca am uitat din ea atat de mult …). Daca sunteti curiosi cat de afon era micutul grohaitor, puteti sa ma ascultati cantand in engleza aici (4 ani jumatate).

Tin minte ca suna telefonul si raspundea la el, vorbea putin, dupa care imi spunea ca a sunat Mickey Mouse si mi-a lasat o ciocolata sub telefon si … acolo era! Evident ca eu la varsta aia chiar credeam ca Mickey Mouse a sunat si mi-a adus ciocolata. Si tin minte ca ma alinta mereu “Gandacel”.

Tin minte ca ma ducea prin muzee si avea extrem de multa rabdare sa imi explice cum functioneaza lucrurile, ce s-a intamplat in trecut, cum e lumea din jur etc. Mi-a dat carti de citit, m-a invatat sa joc sah (tot in jurul varstei de 5 ani), mi-a povestit tot felul de intamplari si mi-a stimulat imaginatia si cu toate astea, gaseam mereu timp sa mergem prin parcuri si sa stau bot in bot cu toti cainii.

In mare parte sunt ceea ce sunt acum din cauza lui. El e ‘vinovat’ ca acum imi place sa “stiu”. Sa stiu cat mai multe lucruri din cat mai multe domenii si sa vreau sa inteleg cum functioneaza totul (atat pe plan fizic cat si psihic). El e motivul pentru care mi s-a spus mereu cand eram serios ca sunt prea inaintea varstei (nu va ganditi ca eram cine stie ce om calm si inteligent, dimpotriva, am fost eternul copil-problema, mereu facand prostii si intrand in belele).

Si cu toate astea, nu i-am multumit niciodata, si nu am constientizat niciodata cat de multe lucruri ii datorez decat .. atunci cand a fost prea tarziu. Eram prea mic si nu imi dadeam seama de tot ce a facut el pentru mine. Poate nu reusesc sa constientizez nici acum total chestia asta … singura mea dorinta este sa reusesc sa fiu si eu cu copiii si/sau nepotii mei macar jumatate din cat a fost el cu mine …

“Telefonul” l-am primit acum aproape 7 ani .. eram singur acasa si “am stiut” imediat despre ce e vorba, inainte sa aud orice cuvant in receptor …

Il chema Dumitru Sandu si poza asta sta la capul patului meu de-atunci si o sa ramana multa vreme acolo …

De ce v-am spus toate astea? Pentru ca mi-e dor de el si pentru ca acum trei sferturi de ora m-a rugat maica-mea sa o duc maine la cimitir si pentru ca tot de trei sferturi de ora plang in continuu ca o muiere. N-am mai fost acolo … de acum sapte ani. N-am mai putut pur si simplu, nici macar n-am mai putut sa ma gandesc la asta. Nu stiu daca o sa reusesc sa si intru in cimitir, dar … o parte din mine chiar isi doreste lucrul asta desi poate nu mai conteaza acum.

Fara sa vreau sa par cliseistic, my point was: stop and think daca aveti ceva de apreciat sau nu, daca ati luat “for granted” persoanele de langa voi, daca ati constientizat vreodata impactul pe care o persoana l-a avut asupra voastra. In caz afirmativ, multumiti-i, nu stii niciodata daca o sa mai ai vreo sansa. Eu am invatat asta “the hard way”. Credeti-ma pe cuvant, nu e chiar atat de greu sa multumesti cuiva.

Sper ca n-am suparat / intristat pe nimeni cu postul asta. Da, sunt praf si relativ la pamant in momentul asta, dar nu sunt in totalitate trist. Stiti cum era zicala aia “un ochi rade, unul plange” ? Cam asa si eu acum .. imi aduc aminte atat de multe chestii frumoase (dar … pe care n-am stiut sa le apreciez atunci cand le-am avut).

Sincer? Asta e cel mai frumos cadou de Craciun primit in ultimii ani! Amintirea lui Dumitru Sandu, bunicul meu.

Astazi nu mai sunt micutul porc. Astazi sunt doar “gandacel”.

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


Dec 20 2008

Tricoul gri (I)

Category: PerceptiiAndy @ 20:46

Metafora. Gandul unui copil.

Vremea s-a racit brusc odata cu lasarea noptii. A inceput sa ploua usor. Oamenii au inceput sa iuteasca pasul pe strazi fiecare grabindu-se sa ajunga cat mai repede acasa. El a ramas neclintit, in locul in care isi petrecea fiecare noapte, in spatele pietei. El si taranii veniti din provincie care dormeau fiecare langa marfetul propriu. Unde sa se duca? Acasa? Era deja acasa.

Ploaia s-a intetit si s-a transformat incet-incet in ninsoare. El a ramas pe loc. Avea aceeasi vesta maronie peticita pe el. Tricoul cu maneca scurta de sub vesta il pastreaza de doi ani de zile desi arata ca vai de el. Ii tine de cald in viscolul care a inceput sa suiere. E singura amintire pe care o mai avea de la ei, cei ce i-au dat viata si l-au ocrotit timp de 8 ani de zile.

Desi au trecut doi ani de cand a ramas singur, amintirea lor, a vocilor, a chipurilor si a clipelor in care erau impreuna era inca vie din cauza tricoului. Ultima sa amintire era din dimineata aceea in care Ioana i-a pus tricoul pe el. Stia sa se imbrace si singur dar parca ii placea mai mult sa-l imbrace ea. Era prea rasfatat, il tinusera in puf si l-au ferit mereu de toate lucrurile rele.

Asta nu mai conteaza oricum. De bine de rau a reusit sa se descurce doi ani de zile si fara ei, noroc cu Paul care a avut grija de el. N-avea el prea multi bani, spalatul pe jos in piata nu te prea imbogateste, dar macar putea sa ii dea un colt de paine in fiecare seara.

Viscolul a inceput sa suiere din ce in ce mai tare si strada era deja pustie. El a ramas nemiscat in locul lui, mangaindu-si tricoul care-l incalzea in continuare. Nici nu mai simtea tusea uscata care nu-i dadea pace de trei luni, ii era din ce in ce mai cald, desi afara era din ce in ce mai frig.

Paul plecase. Unde? Nu stia, ce rost avea oricum sa-i dea raportul unui tanc de zece ani. Nu conta, ii era din ce in ce mai cald. Ii era bine!

A venit dimineata si s-a vazut de sus. Era pe acoperisul pietei si se privea … Ramasese tot la locul lui, nemiscat, cu ghetutele rupte si cu tricoul care-l incalzea mereu. Boala il doborase intr-un sfarsit, si-asa a fost ingaduitoare mult prea mult timp. S-a apropiat de el, si a incercat sa atinga tricoul: pentru prima oara in anii astia l-a simtit rece. Murise?

- Diana! Hai la masa!

Astea au fost primele cuvinte pe care le-am auzit. Nu inteleg … n-a fost un vis. Sunt sigura de asta! Toate amintirile, vocile lor, si tricoul gri? Si el? Eu?

- Diana! Hai odata!

M-am dat jos din pat si m-am dus inspre dulap sa ma schimb de pijama. Inainte sa deschid dulapul m-a cuprins o senzatie ciudata de caldura si am auzit vocea ei, vocea Ioanei. Nici macar nu stiam cine era Ioana! Am deschis dulapul si l-am vazut …

Tags: , , , , , , , , , , ,


Dec 08 2008

Parfum de decembrie…

Category: NostalgieAndy @ 16:05

Dupa ce-am plecat azi de la serviciu, m-am oprit 10 minute la ai mei parinti chitit sa iau trei casete audio (da .. desi am pseudo-rezolvat cu cd player-ul din masina .. inca se simte nevoia casetofonului :)) ). Trei casete pe care le-am ascultat enorm de mult cand eram in scoala generala (deci … destul de demult). Cu ce? Colinde de craciun americane. Nu radeti! Le-am iubit! Tin minte ca de fiecare data cand le ascultam, intram parca in “alta lume” … simteam brusc un anume “spirit al Craciunului”.

Tin minte ca ma uitam in revistele Burda si Nouvelle nu-stiu-ce ale maica-mii dupa cele cateva pagini cu decoratii de craciun, si asta in fiecare an. De fiecare data incercam sa fac cate ceva de-acolo … venea Craciunul! La un moment dat am cumparat ceara de albine si m-am apucat sa sculptez in ea “nasterea” (n-am trecut mai departe de Iosif si Maria). Alta data am incercat sa fac coronite de craciun improvizate (luati aminte ca eram totusi mic … foarte mic :P pentru mine erau niste lucruri aproape imposibile).

Imi amintesc ca in fiecare an, cu 3-4 zile inainte de Craciun scotoceam in toata casa dupa cadouri ascunse. Si le gaseam de fiecare data … sub patul parintilor, la ei in dulap, in biblioteca, sub ligheanul din camara … nu conta unde erau, le gaseam de fiecare data ..

Si venea dimineata Craciunului, si ma trezeam primul pe la 5 dimineata, cautam lanterna lu’ taica-miu si ma duceam repede la brad, tiptil-tiptil sa nu care-cumva sa-i trezesc pe ai mei, si ma uitam dupa cadouri .. si fosneam incet, incercam sa le subtilizez la mine in camera sa le deschid … si nu reuseam de fiecare data (ca deh, faceam prea multa galagie).

Anyway, revenind la zile mai recente … am vrut neaparat casetele ALEA, desi puteam sa fac un cd de pe net, dar n-ar fi fost la fel. Am dat “play” in masina si m-am bucurat de fiecare minut in plus petrecut in trafic, evident ca acum sunt o leguma nostalgica si melancolica dar deh, e ok :)

In fiecare an, inceputul lui decembrie aduce cu el un “anume” miros. Se intampla ceva cu mine … e totul “altfel”. Incep sa ascult colinde, ma gandesc la brad, ma gandesc la cadouri, ma gandesc la sarbatori si la familie, si ma entuziasmez cat se poate de tare in fiecare an. Totul e frumos si .. de-abia astept sa vina zilele “alea”. Si raman asa entuziasmat pana pe 23 decembrie … cand se rupe filmul…

Vine Ajunul, vine Craciunul … iar mie nu-mi mai spun absolut nimic. Sunt niste zile absolut banale si normale, in care nu se intampla nimic deosebit, si tot entuziasmul si tot spiritul de sarbatoare dispar instantaneu. Asa e in fiecare an … nu mai simt nimic … nu raman decat niste zambete amare pe care le afisez in public …

Asa e in fiecare an …

Voteaza-ma pe blogoree (click aici). Thanks …

Tags: , , , , , , , ,


Dec 06 2008

Zece ani mai tarziu …

Category: Nostalgie, PerceptiiAndy @ 02:24

Si iata ca a venit ziua de 6 decembrie! Ghetute curatate, chestii trestii, alea-alea … dar nu despre asta e vorba .. astazi este ziua de nume a unui mare om … ei bine acest mare om se intituleaza Nicolae Guta! Haideti sa ne unim toti gandurile bune si sa-i uram un calduros La multi ani si implinirea tuturor dorintelor!!!

In alta ordine de idei, dupa postul asta chiar doream sa va multumesc ca va pierdeti timpul in fiecare zi pe aici, citindu-mi ineptiile zilnice; promit sa va dezamagesc in continuare asa cum am facut-o si pana acum :))

Si de fapt tot ce am vrut sa spun acum (pe langa acel sincer si calduros “la multi ani” adresat marelui om de cultura Nicolae Guta) e ca weekend-ul asta o sa fiu plecat din Bucuresti cu ai mei, si-asa nu mai petrecem foarte mult timp impreuna lately. In schimb o sa am net acolo unde mergem si promit sa va tin la curent cu situatia huselor si cu … ce alte tampenii o sa mai fac cu taica-miu .. nu de alta dar ceva aiurea TREBUIE sa facem! Stiti cum e … male ingenuity at its best …. MAN POWER !! UGH! :))

Din categoria “nostalgie” / “amintiri”:

Tin minte ca pe 6 decembrie 1998, am gasit in jurul orei 1 dimineata, in bocanci … (sau mai degraba langa ei) prima mea chitara. Ei bine … bunul Mos Nicolae e vinovat pentru dezastrul fonic ce s-a abatut asupra lumii in anii ce au urmat :))

Am vopsit-o, am lacuit-o, am botezat-o (Lucky o cheama), mi-a tinut companie in fiecare zi la liceu timp de ani buni nelasandu-ma sa ma plictisesc in timpul orelor, m-a aparat de caini in Herastrau … ehe … cate si mai cate :D Chiar am iubit chitara aia :) Acum a ramas la ai mei acasa, sprijinita de un perete, singura si parasita.

Acum zece ani de zile am luat-o pe drumul muzicii, iar sunetele au fost singura constanta in toti anii astia. In continuare o spun: NU sunt muzician si NU o sa fiu niciodata, insa ador sa ma joc cu sunetele! Zece ani mai tarziu, sunetele mi-au ramas pasiune, mi-au devenit job si reprezinta o parte mai mult decat importanta a vietii mele, hell … sounds ARE my life daca stau sa ma gandesc bine :)

Creatia mea de suflet ramane asta! Unii dintre voi o stiti, unii nu. Am tot zis ca o sa inregistrez cum trebuie vocea aia .. dar n-am reusit nici pana in ziua de azi. Piesa se numeste Tears (Ode to Passion, Ode to Love) si e impartita in doua: primele 3 minute sunt Ode to Love, iar ultimele 3 (si probabil minutele care ma definesc cel mai bine ca “om” – pana acum) reprezinta Ode to Passion. Nu o fi cea mai frumoasa lucrare a mea, dar este cea mai personala.

Hai … sa fiti cuminti si sa va aduca Mosul multe dulciuri !! Noapte buna!

P.S.2: Daca inca n-ati facut-o … va astept in continuare aici pentru acel “Salut!” !

P.S.3. Daca sarbatoriti ziua de nume astazi … La multi ani!! (si nu pe acelasi ton ca in inceputul postului :) )

Tags: , , , , , , , , , , ,


Dec 03 2008

Opt ani mai tarziu, sunt in continuare un idiot notoriu!

Category: PerceptiiAndy @ 20:40

Am cautat toata ziua parodia aia de care va vorbeam dimineata si .. no luck :( am gasit in schimb o felicitare de mare angajament, de prin 2000:

“In speranta ca acum esti bolnav si de-asta te comporti ca un idiot notoriu, iti uram insanatosire grabnica. Prietenii tai.”

Aparent inca nu s-a descoperit remediul pentru boala mea. Nope .. no change .. sunt in continuare un idiot notoriu!! :))

In alta ordine de idei, intre 1997 si 1998 corespondam cu o tipa din Giurgiu pe nume Alisa Ramona Capatana si am gasit si scrisorile de atunci (mai dadusem eu peste ele acum vreun an si ceva). Nu stiu cum de le-am pastrat, dar sunt curios ce mai face my old pen pal :) Asa ca … printre cititorii mei, e cineva din Giurgiu? care eventual a terminat scoala 5 in ‘98 si Maiorescu in ‘02 (profil info daca nu ma insel) si care cunoaste si numele de mai sus si eventual stie si ce mai face persoana respectiva si cum pot sa intru in legatura cu ea?

The internet is such a wonderful place :))

Tags: , , ,


Next Page »