Sep 12 2009

Popas la rascruce de drumuri (IV)

Category: Realitate cruntaAndy @ 14:23

În ziua de 29 sept. 1944, la Cipău, pe Mureş, pe cînd mă găseam în baterie şi nu mai aveam timpul material necesar pentru a mă deplasa la observator, întrucît ora „H” era foarte apropiată, am fost grav rănit la piept. O schijă de mărimea unei cutii de chibrituri îmi pătrunsese în partea dreaptă a pieptului. Flăcările altor proiectile ce explodau în acest timp în jurul nostru, aprinseseră săculeţii cu pulbere ce se găseau în jurul bombelor gata echipate pentru a fi folosite în tragere. Mi-am dat seama că flăcările pulberii care ardea putea să producă explozia vreunei bombe şi care la rîndul său ar fi putut produce „prin simpatie” explozia tuturor celor cîteva sute de bombe, ceiace ar fi produs moartea multor oameni şi distrugerea celor 6 mortiere de care dispuneam.

Deaceia deşi grav rănit am refuzat să fiu evacuat şi în grabă, cu riscul vieţii m-am tîrît în mijlocul stivelor de bombe (pierdusem mult sînge şi nu mă mai puteam ţine pe picioare) pe care le-am împrăştiat cum am putut. Exemplul meu fiind urmat şi de alţi cîţiva ostaşi viteji, pericolul a fost înlăturat.

Dar în scurt timp, epuizat complet de pierderile de sînge, fiind din nou surprinşi de un puternic baraj de artilerie, am rămas profund impresionat şi nu voi putea uita niciodată, spiritul de sacrificiu şi dragostea pentru comandant, a bravilor ostaşi Caşu şi Codrescu, care au sărit din gropile lor, unde se adăpostiseră cu puţin timp mai înainte şi luîndu-mă în braţele lor vînjoase, au făcut salturi cu mine, prin barajul de artilerie cca 300 m, salvîndu-mi astfel viaţa, dar riscînd-o în mod categoric pe a lor.

Sînt doar cîteva episoade din multele pe care le-am trăit în răsboiul antifascist.

Pentru mine a urmat o perioadă de un an şi şapte luni de spitalizare, cu tot cortegiul de suferinţe fizice, după care am fost clasat invalid de răsboi 100%. Pentru faptele de arme am fost răsplătit cu cele mai înalte distincţii: medalii şi ordine de la acea epocă (Coroana României, Steaua României, Medalia Sovietică Victoria, Eliberarea de sub jugul fascist) iar ulterior prin decret am fost distins cu Ordinul Steaua Republicei Socialiste România.

Pentru ceilalţi care n-au căzut în luptă, a urmat înaintarea victorioasă şi eforturile depuse pînă la victoria finală.

Fie ca sîngele dăruit cu atîta neprecupeţire de atîţi eroi, fii buni ai poporului nostru muncitor, fie ca sacrificiile noastre, ale tuturor celor care sub soarele fierbinte a lui august 1944, au contribuit cu multă dăruire de sine la lupta dreaptă pentru desrobirea de sub jugul fascist, să constituie cele mai vii exemple pentru urmaşii noştri şi urmaşii urmaşilor noştri, să înveţe din exemplele noastre, să păstreze cu sacrificiul vieţii lor, cuceririle dobîndite de noi, în vremuri foarte grele.

Sandu Dumitru
Căpitan invalid din răsboiul antifascist

Din ciclul “amintiri gasite in sertare”. Nu stiu cat de mult v-au interesat astea patru posturi dar pentru mine sunt bucatele importante si in mod evident nu pot sa nu fiu mandru de “el”, de bunicul meu. Week-end frumos sa aveti!

Tags: , , , , , , , ,


May 08 2009

Tin minte … in continuare …

Category: Realitate cruntaAndy @ 19:00

Mai tineti minte postul asta? L-am scris de Craciun in amintirea unui om cu adevarat mare. L-am recitit putin mai devreme … just to remember.

Eram mai devreme prin Parcul Tineretului si la un moment dat a venit vorba despre bunici si am inceput sa-mi aduc aminte iarasi diverse lucruri.

Tin minte ca iubeam parcul ala pentru ca acolo era Oraselul Copiiilor unde ma ducea “el” din cand in cand. Tot acolo era cimitirul pe unde ma ducea sa-mi arate mormintele “celebre” ale literaturii (daca mi-e permisa exprimarea). Tin minte ca ne opream in fata fiecarui mormant si imi povestea cate putin despre omul care zacea ingropat acolo. Ii placea mult sa-mi povesteasca lucruri si sa ma invete, iar mie imi placea mereu sa-l ascult (eram mic … 4, 5, 6 poate 7 ani, dar nu mai mult).

Tot acolo stiu ca m-am apucat sa-i recit Luceafarul, eram destul de mandru de mine ca fusesem in stare sa retin atatea strofe (nu, nu le stiam pe toate) si stiam ca o sa ma laude dupa (si acum imi dau seama ca era probabil mandru de mine in momentele alea; imi aduc aminte expresia fetei lui, cum imi zambea si cum ii luceau ochii. Atunci nu bagam in seama lucrurile astea, acum poate le inteleg … si le vad … ca intr-o poza).

Nu v-am spus ce zambet cald avea, si ce ras minunat. Tin minte ca spuneam multe tampenii (ca orice copil) si avea mereu acelasi ras de “vai de prostut esti”, poate vi se pare ciudat dar .. inca il aud, tin minte exact cum era … si din fericire il am si inregistrat.

Tin minte ca il cunostea pe unul din preotii de-acolo si ca la un moment dat am primit cadou o iconita cioplita cu un ingeras. Am tinut la ea mult timp (nu stiam exact ce e dar asta nu conta in mintea mea de copil, era un lucru frumos).

Tin minte povestile lui si cat de pasionat si mandru imi vorbea de fiecare data. Avea un talent aparte de a face un copil sa fie interesat si sa vrea sa afle mai mult.

Tin minte povestirile legate de razboi (a fost veteran), tin minte ca mi-a aratat la un moment dat diverse medalii pe care le primise si alte cateva “artefacte” din vremea aceea. Din pacate nu stiu unde sunt, eu nu le-am mai gasit. Sper sa stie mama ceva de ele. Stiu ca le-am vazut o singura data si tare as vrea sa le revad …

Dupa cum spuneam mai devreme, am trecut prin Parcul Tineretului si la un moment dat am ajuns pe aleea din spatele cimitirului. Am vazut capela si mi-am adus aminte ca doua alei mai sus pe dreapta e mormantul lui. Stiu ca am spus cuvintele urmatoare putin mai devreme cuiva: “E usor ironic poate, dar el se odihneste acum exact langa locurile pe care le iubeam eu cand eram mic”.

Gandacel …

Tags: , , , , , , , , , ,


Dec 27 2008

Am fost …

Category: Realitate cruntaAndy @ 23:18

V-am zis acum cateva zile (aici) ca o sa incerc sa merg la cimitir. Va multumesc pentru cuvintele frumoase, au ajutat si ele.

Am fost astazi de dimineata acolo. Frig, ninsoare, caini si parca mult mai multe morminte decat tineam eu minte. Am ajuns si “acolo” intr-un final, la locul in care sunt ingropati amandoi. Am avut o tentativa firava de a plange dar a fost usor de controlat. O piatra si un petic de pamant. Asta e tot ce am vazut.

El nu e acolo, e cu mine.

Va multumesc inca o data, poate nu m-as fi dus altfel.

Tags: , , , , , , ,


Dec 25 2008

Amintiri, zambete si lacrimi (si cadoul perfect de Craciun!)

Category: Realitate cruntaAndy @ 18:59

O casa cu peretii galbeni undeva intre Preoteasa si Cismigiu, aproape de un colt de strada. Am mai trecut pe langa ea in ultimii ani si am vazut-o in paragina ultima oara cu doua X-uri mari pe usa veche de la intrare. Imi aduc aminte ca ma ascundeam mereu sub masa din sufragerie, care la vremea respectiva mi se parea imensa. Eu dormeam intr-o camera extrem de inalta, si credeam ca merg o suta de metri de la usa de la intrare pana la pat. Aveam trei sau patru ani atunci, nici nu mai tin minte. Era casa in care traia bunicul meu.

Tin minte ca avea un “studio” la capul patului (asa ii spuneam atunci), stiti voi .. locul acela unde se pun perne, saltele, asternuturi, paturi, etc. Ei bine in locul ala ma ascundeam mereu de el si-l lasam sa ma caute prin toata casa. Cred ca stia ca sunt acolo, dar imi dadea apa la moara, eram mic si pentru mine era mereu distractiv sa fac chestia asta.

Inca de la doi ani, s-a apucat sa ma inregistreze recitand poezii, cantand melodioare pentru copii sau pur si simplu vorbind. Nu cred ca a trecut vreun an fara sa am cel putin o inregistrare cu mine. O parte din ele le mai am si acum pe casete vechi audio, o si mai mica parte am reusit s-o inregistrez pe calculator.

La trei ani am o inregistrare cu mine recitand in latina (nu mai stiu exact ce). Din pacate nu am inregistrarea aia in format mp3, dar daca sunteti curiosi cum suna vocea micutului porc la 2 ani jumatate puteti sa ascultati aici (daca nu intelegeti nimic, dati la secunda 40 si o sa fie totul mai clar).

De la trei ani in sus, a inceput sa ma invete franceza si engleza astfel incat pe la 4-5 ani deja puteam sa port conversatii cursive cu el in franceza (evident ca am uitat mult din limba asta; si cu toate astea  … in continuare je deteste la langue francais … poate si pentru ca am uitat din ea atat de mult …). Daca sunteti curiosi cat de afon era micutul grohaitor, puteti sa ma ascultati cantand in engleza aici (4 ani jumatate).

Tin minte ca suna telefonul si raspundea la el, vorbea putin, dupa care imi spunea ca a sunat Mickey Mouse si mi-a lasat o ciocolata sub telefon si … acolo era! Evident ca eu la varsta aia chiar credeam ca Mickey Mouse a sunat si mi-a adus ciocolata. Si tin minte ca ma alinta mereu “Gandacel”.

Tin minte ca ma ducea prin muzee si avea extrem de multa rabdare sa imi explice cum functioneaza lucrurile, ce s-a intamplat in trecut, cum e lumea din jur etc. Mi-a dat carti de citit, m-a invatat sa joc sah (tot in jurul varstei de 5 ani), mi-a povestit tot felul de intamplari si mi-a stimulat imaginatia si cu toate astea, gaseam mereu timp sa mergem prin parcuri si sa stau bot in bot cu toti cainii.

In mare parte sunt ceea ce sunt acum din cauza lui. El e ‘vinovat’ ca acum imi place sa “stiu”. Sa stiu cat mai multe lucruri din cat mai multe domenii si sa vreau sa inteleg cum functioneaza totul (atat pe plan fizic cat si psihic). El e motivul pentru care mi s-a spus mereu cand eram serios ca sunt prea inaintea varstei (nu va ganditi ca eram cine stie ce om calm si inteligent, dimpotriva, am fost eternul copil-problema, mereu facand prostii si intrand in belele).

Si cu toate astea, nu i-am multumit niciodata, si nu am constientizat niciodata cat de multe lucruri ii datorez decat .. atunci cand a fost prea tarziu. Eram prea mic si nu imi dadeam seama de tot ce a facut el pentru mine. Poate nu reusesc sa constientizez nici acum total chestia asta … singura mea dorinta este sa reusesc sa fiu si eu cu copiii si/sau nepotii mei macar jumatate din cat a fost el cu mine …

“Telefonul” l-am primit acum aproape 7 ani .. eram singur acasa si “am stiut” imediat despre ce e vorba, inainte sa aud orice cuvant in receptor …

Il chema Dumitru Sandu si poza asta sta la capul patului meu de-atunci si o sa ramana multa vreme acolo …

De ce v-am spus toate astea? Pentru ca mi-e dor de el si pentru ca acum trei sferturi de ora m-a rugat maica-mea sa o duc maine la cimitir si pentru ca tot de trei sferturi de ora plang in continuu ca o muiere. N-am mai fost acolo … de acum sapte ani. N-am mai putut pur si simplu, nici macar n-am mai putut sa ma gandesc la asta. Nu stiu daca o sa reusesc sa si intru in cimitir, dar … o parte din mine chiar isi doreste lucrul asta desi poate nu mai conteaza acum.

Fara sa vreau sa par cliseistic, my point was: stop and think daca aveti ceva de apreciat sau nu, daca ati luat “for granted” persoanele de langa voi, daca ati constientizat vreodata impactul pe care o persoana l-a avut asupra voastra. In caz afirmativ, multumiti-i, nu stii niciodata daca o sa mai ai vreo sansa. Eu am invatat asta “the hard way”. Credeti-ma pe cuvant, nu e chiar atat de greu sa multumesti cuiva.

Sper ca n-am suparat / intristat pe nimeni cu postul asta. Da, sunt praf si relativ la pamant in momentul asta, dar nu sunt in totalitate trist. Stiti cum era zicala aia “un ochi rade, unul plange” ? Cam asa si eu acum .. imi aduc aminte atat de multe chestii frumoase (dar … pe care n-am stiut sa le apreciez atunci cand le-am avut).

Sincer? Asta e cel mai frumos cadou de Craciun primit in ultimii ani! Amintirea lui Dumitru Sandu, bunicul meu.

Astazi nu mai sunt micutul porc. Astazi sunt doar “gandacel”.

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,