Jan 28 2009

De ce n-am mai plecat?

Category: Realitate cruntaAndy @ 08:53

Prima oara cand m-am gandit sa plec din tara eram prin clasa a XI-a si eram amorezat rau de cineva care se mutase in Canada. N-aveam nici o motivatie legata de invatatura sau viitor, nu ma interesa decat sa merg acolo sa fiu langa “ea”. Am inceput sa ma gandesc la ce as putea face acolo, ce facultate, cum fac rost de bani etc. In cateva luni mi-a trecut starea de “love of my life” si am revenit cu picioarele pe minunatul pamant (care evident le-a primit – pe picioare – cu bratele deschise).

A doua oara cand am vrut sa plec eram spre sfarsitul primului an de facultate la Media si deja incepusem sa observ diferite chestii din tara asta vis-a-vis de posibilitati, joburi, viitor etc. De ce sa stau aici? Sa ma chinui in continuare ca un sclav? (Si cum unul din obiectivele mele e sa pot sa-mi fac o casa … e evident ca the average guy with an average job n-o sa poata niciodata sa-si ia o casa in aceasta minunata tara din pacate)

Asa ca am facut o mare lista cu toate facultatile de jurnalism din SUA si Canada si m-am apucat sa trimit mail-uri cerand informatii despre taxe, cazare, posibilitati, burse etc. Timp de un an de zile venea taica-miu pe la mine o data la doua zile cu cel putin un plic (eram deja mutat singur pe-atunci). Dupa un an stransesem deja cateva kilograme sanatoase de plicuri, si un sac destul de maricel. M-am apucat sa caut burse, concursuri cu bani, chiar si job-uri pe-acolo, nu de alta dar taxele erau destul de maricele, undeva intre 25.000 si 90.000 de dolari pe an (scump doamna, scump!).

In timpul asta am dezvoltat o legatura cu o tanti de la o universitate din Missouri cu care vorbeam o data la doua zile (tot prin intermediul e-mail-ului – si ocazional la telefon – ma suna ea cand mai  avea vesti). A incercat saraca sa ma ajute cu tot; prin intermediul ei obtinusem o sponorizare ce acoperea 80% din taxe, restul urmand sa-i cotizez eu, vorbise chiar cu cineva de-acolo pentru care sa lucrez, eram aproape pregatit sa plec. Urma sa-mi dau aici testul de limba engleza si SAT-urile (cred, nu mai tin minte exact daca aveam nevoie de ele pentru Universitatea in cauza) si … gata! USA here I come.

In timpul asta am pastrat legatura cu multi prieteni/cunostinte de-ale mele care au plecat acolo si am inceput sa vorbesc si cu cativa oameni care erau deja plecati de ceva timp. Toti mi-au spus acelasi lucru: e foarte misto! Intr-adevar nivelul de trai e mult mai ridicat decat in Romania, ai bani mai multi, iti permiti multe lucruri, chiar si o casa (visul meu) fiind foarte accesibila, iti faci repede prieteni, te acomodezi usor etc. Si care ar fi problema? Prietenii pe care ti-i faci nu sunt chiar “prieteni”, sunt mai degraba niste oameni care-ti zambesc frumos plini de ipocrizie (deh, oarecum firesc daca stai sa gandesti la rece toata treaba), si desi e mai “bine”, esti totusi doar un strain in tara altuia; nu esti “de-al lor”, si din cauza asta incepe sa ti se faca dor de ce aveai “acasa”, de locuri, de oameni, chiar si de atmosfera (bine, erau si exceptii de la regula asta, nu era chiar totul gri :) ).

Mai erau si cei care o tineau sus si tare ca “dom’le, aici e mai bine, e perfect!”, pe sistemul “umbla caini cu covrigi in coada”, in schimb cei care mi-erau cunostinte mai vechi imi povesteau cam tot, si situatia nu era chiar atat de roza nici in Canada, nici in SUA.

Intr-un final m-am luat frumos de manuta, si am inceput sa ma intreb tot felul de lucruri. La un moment dat am ajuns la o mareata concluzie: decat sa plec de-aici si sa ma duc sa fiu un strain in tara altuia, chiar daca o s-o “duc mai bine”, mai bine raman aici si ma chinui putin sa fac ceea ce vreau si sa-mi indeplinesc visele “acasa”. Pana la urma putem face orice vrem noi nu? Inclusiv coltisorul nostru de lume!

Nu regret faptul ca n-am plecat, micutul porcusor chiar a avut ocazia sa constate de-a lungul anilor ca intr-adevar putem face absolut orice vrem noi. Da, vreau o casa! Da, o sa ma “chinui” pana o s-o am! De ce n-am putea reusi sa facem absolut orice chiar si aici?

In schimb … desi totul mergea si merge ok, a aparut o noua problema care-mi sare prin sirul gandirii din cand in cand: judecand contextul psiho-socio-cultural actual de aici, oare vreau sa creasca ai mei copii (evident cand o sa vina momentul) aici? Sunt perfect constient ca eu pot evita toate cacaturile din jur, dar asta pentru ca pot sa evit si contactul cu anumite lucruri, ei o sa fie oarecum obligati sa nu evite (si ma refer aici cel mai mult la scoala -> gasca -> timp liber). Da, recunosc ca am o usoara strangere de inima vis-a-vis de subiectul asta …

Ce fac mai departe? Imi mentin ideea? Am 25 de ani acum, raman aici si incerc sa-mi duc la capat toate planurile si continui munca la coltisorul meu de lume? Plec la altii unde e mai frumos afara, si straluceste alt soare? (intrebarile sunt retorice, nu raspundeti la ele. In schimb puteti sa raspundeti la cele de mai jos)

Voi? Ati vrut sa plecati? Ati plecat? Cum e afara pentru voi? Sunteti pe deplin multumiti? N-ati plecat? De ce ati ramas aici? Vreti sa plecati? De ce?

Voteaza-ma pe blogoree (click AICI). Thanks :)

Tags: , , , , , , , , , , , , , , ,


Jan 13 2009

Vreau sa fiu cosmonaut!!

Category: Realitate cruntaAndy @ 12:48

Apropo de leapsa de ieri primita de la 665, chiar nu-mi aduc aminte raspunsul la intrebarea “ce vrei sa fii cand te faci mare?”. Tin minte vag ca raspunsul majoritar era “cosmonaut” (ring a bell?) si cred ca cel putin o data am spus-o si eu!

Si anii au trecut, si am ajuns la un moment dat sa fac inot si ma vedeam deja mare campion, pana in momentul in care instructorul de-atunci mi-a spus scurt:

- Nu mai incerca sa respiri sub apa! Tine-ti respiratia!
- Nu pot …

Urmeaza apoi gestul (care a fost oarecum util) de a-mi pune mana pe cap si de a ma tine sub apa fortat, timp in care, micutul porcusor cu ochii deschisi se agata disperat de parul de pe picioarele instructorului (eram mic ma) si trageam de el jumulindu-l ca pe o gaina.

Apoi am ajuns la scoala generala, unde am constatat eu ca ar fi tare bine sa ma fac profesor de engleza cand ma fac mare, vise curmate aprig in clasa a 7-a din cauza unei olimpiade mai mult decat reusite la anatomie (soldata cu locul I, pentru ca porcusorul este foarte competitiv) ce a avut ca urmare directa schimbarea directiei de mers: ma fac chirurg!

Un an mai tarziu s-a schimbat totul din nou, cand visele porcusorului au fost prinse de mirajul dreptului si de pledoariile vazute la televizor. Parea totul foarte fain nu?

A urmat minunata perioada a liceului. Porcusorul a absolvit prestigiosul Colegiu National de Informatica aka Vianu de pe 1 mai (Bucuresti) unde am ajuns cu gandul de a ma face programator si unde n-am invatat pic de programare, in schimb am invatat cum sa “cant” la chitara si la pian mai mult sau mai putin.

In clasa a IX-a am inceput niste cursuri de teatru. Mi-au placut atat de mult incat orbit de laudele venite din diverse parti m-am hotarat: ma fac actor!

Bineinteles, un an mai tarziu, instinctul poetic si-a facut simtita prezenta si intr-un moment de inspiratie maxima, linia vietii a luat o noua curbura pentru eroul nostru: actor? nu nu, am vrut sa spun scriitor!

Asa ca in clasa a XII-a, dupa observarea catorva operatii la un anumit spital din Bucuresti (deh ma bagase cineva in sala de operatii) am stabilit ca nu mai prestez medicina ci ma duc inspre jurnalism!

Asa ca timp de doi ani de zile, am urmat cursurile Universitatii Media, facultatea de jurnalism, timp in care am lucrat ca web designer, graphic designer (mare gluma ce-a fost si asta) si cateva zile (pana m-am plictisit) la un soft pentru avioane (mare legatura cu ce facusem pana in prezent nu?). Bine si am stat si prin presa putin, asta ca sa fie totusi ceva tangential facultatii.

Economia n-am suportat-o niciodata! In schimb in timpul facultatii, in timp ce cautam disperat burse si surse de bani pentru a pleca in SUA, m-am inscris la un concurs international cu o vaga latura economica. Tema mea a fost legata de globalizare, si cred ca m-am descurcat onorabil, eseul meu fiind undeva printre primele 300 din 7.000 de inscrieri. Ati crede ca m-am reorientat spre ASE nu?

Ei bine nu, prins de mirajul publicitatii (traiasca Hollywood-ul) m-am mutat la SNSPA la relatii publice si comunicare gandindu-ma la o deja prestigioasa cariera in domeniu. Motiv pentru care timp de aproape trei ani de zile am facut sonerii pentru mobile pentru americani si francezi. In continuare pertinent nu?

Si-am ajuns in anul de glorie 2009 cand intr-adevar lucrez oarecum adiacent publicitatii (anume fac post productie audio pentru reclame printre altele) doar ca nu chiar asa cum mi-am imaginat … Printre altele se spune ca as canta pe ici pe colo din cand in cand in diverse trupe si ca as mai compune cate ceva pentru jocuri si scurt metraje.

In fine … si cand te gandesti ca vroiam sa fiu cosmonaut …

Tu? Ce vroiai sa te faci cand erai mic? Ai reusit?

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,