Jan 10 2009

Tricoul gri (II)

Category: PerceptiiAndy @ 00:26

Curios in continuare.

Tricoul gri (I)

[...] Am deschis dulapul si l-am vazut …

Nu-mi amintesc sa fi avut vreodata un tricou gri. Cum a ajuns acolo? Macar daca era mototolit si aruncat undeva in spatele dulapului, dar nu … era chiar acolo peste hanoracul meu preferat. L-am luat in mana sa ma uit la el si l-am aruncat repede pe jos: era fierbinte. - Diana! Vii azi? Hai ca n-am toata ziua de pierdut!
– Imediat. Poti sa vii putin pana la mine?

Un minut mai tarziu mama statea in pragul usii suparata:

- Ce s-a intamplat? Hai ca intarziem!
– Mama tu ai vazut tricoul asta pana acum?
– Care tricou Diana?
– Tricoul asta gri, si am indreptat mana catre coltul camerei unde il aruncasem.
– Ce tricou gri? Ti-ai pierdut mintile?
– Uite-l aici! Asta! l-am atins usor: era rece. L-am luat si i l-am intins mamei. Uite, tricoul asta.
– Diana ti-e bine? Ai febra? Te doare capul?
– De ce? Nu, mi-e bine.
– Care tricou?

Nu reuseam sa inteleg. Era in mana mea!

- Ce nu intelegi?
– Nu inteleg al cui e tricoul asta, si cum a ajuns la mine in dulap!
– Tricoul tau gri?
– Eu n-am avut niciodata un tricou gri.
– Ba da, adu-ti aminte cand ramaneai singura acasa, aprindeai toate luminile si te incuiai in camera ta.
– Dar asta se intampla cand eram mica …
– Si ti-era frica. De ce?
– Pentru ca nu eram singura. Nu eram niciodata singura. Cand erau aprinse luminile ma simteam in siguranta.
– Parintii tai erau plecati.
– Da, dar nu eram niciodata singura.
– Vrei sa-mi spui ca tu crezi in fantome? In spirite?
– Nu, nu exista fantome.
– Asa e, dar exista prezente.
– Prezente? Ale cui?
– Ale celor ce locuiesc aici.
– Tocmai mi-ai spus ca nu exista fantome!
– Nu sunt fantome, sunt oameni care traiesc si acum.
– Nu inteleg. Tu cine esti de fapt?
– Cine sunt eu? Sau tu?
– Nu inteleg …

- Ai vazut?
– Da, ti-am spus ca ii este  in continuare frica.
– Nu inteleg de ce anume?
– De tine, de mine, de noi, de tot ceea ce suntem, de tot ceea ce putem fi si de tot ceea ce am fost.
– Cateodata chiar nu te inteleg. Incepi sa vorbesti de parca ai fi nu stiu ce mare filozof, mare cunoscator al lumii si nelumii. Stii ca nici tu n-o sa le stii niciodata pe toate nu?
– E foarte posibil, dar e dreptul meu sa incerc nu?
– Esti incredibil de plictisitor si enervant cateodata.
– De ce? Doar pentru simplul fapt ca nu gandesc ca tine? Ca nu sunt atat de superficial? Ca vreau sa aflu raspunsurile la intrebarile ce ne macina de atata timp?
– Te macina pe tine, pe mine nu ma intereseaza toate lucrurile astea. Stii, o sa ajungi la un punct in care toate astea vor fi fost in zadar, si totul se va pierde, inclusiv tu si inclusiv eu. Care-i rostul? Uite o intrebare, ca tot iti place tie sa cauti raspunsuri.
– Inca nu stiu.
– Vezi? Nu e mai bine sa te bucuri si tu pur si simplu? Nu e mai bine sa te bucuri impreuna cu mine?
– Sa ma bucur? De ce anume?
– De tot, de toate lucrurile din jur. Sa stii ca nici chiar tu nu esti facut din piatra. Uite, ce-i asta?
– O floare.
– Atat?
– Da, ce-ai vrea sa-ti spun mai mult? E pur si simplu o floare.
– Eu vad sase petale rosii, catifelate si simt parfumul sau dulce.
– Nu inteleg, conteaza?

Intre timp viscolul s-a mai potolit si latratul cainilor l-a trezit. Se crapa deja de ziua, si totul in jur era acoperit de zapada. El era tot in spatele pietei, langa butoiul de varza unde adormise. Poate azi se intoarce Paul …

Tags: , , , , , , , , , ,


Dec 20 2008

Tricoul gri (I)

Category: PerceptiiAndy @ 20:46

Metafora. Gandul unui copil.

Vremea s-a racit brusc odata cu lasarea noptii. A inceput sa ploua usor. Oamenii au inceput sa iuteasca pasul pe strazi fiecare grabindu-se sa ajunga cat mai repede acasa. El a ramas neclintit, in locul in care isi petrecea fiecare noapte, in spatele pietei. El si taranii veniti din provincie care dormeau fiecare langa marfetul propriu. Unde sa se duca? Acasa? Era deja acasa.

Ploaia s-a intetit si s-a transformat incet-incet in ninsoare. El a ramas pe loc. Avea aceeasi vesta maronie peticita pe el. Tricoul cu maneca scurta de sub vesta il pastreaza de doi ani de zile desi arata ca vai de el. Ii tine de cald in viscolul care a inceput sa suiere. E singura amintire pe care o mai avea de la ei, cei ce i-au dat viata si l-au ocrotit timp de 8 ani de zile.

Desi au trecut doi ani de cand a ramas singur, amintirea lor, a vocilor, a chipurilor si a clipelor in care erau impreuna era inca vie din cauza tricoului. Ultima sa amintire era din dimineata aceea in care Ioana i-a pus tricoul pe el. Stia sa se imbrace si singur dar parca ii placea mai mult sa-l imbrace ea. Era prea rasfatat, il tinusera in puf si l-au ferit mereu de toate lucrurile rele.

Asta nu mai conteaza oricum. De bine de rau a reusit sa se descurce doi ani de zile si fara ei, noroc cu Paul care a avut grija de el. N-avea el prea multi bani, spalatul pe jos in piata nu te prea imbogateste, dar macar putea sa ii dea un colt de paine in fiecare seara.

Viscolul a inceput sa suiere din ce in ce mai tare si strada era deja pustie. El a ramas nemiscat in locul lui, mangaindu-si tricoul care-l incalzea in continuare. Nici nu mai simtea tusea uscata care nu-i dadea pace de trei luni, ii era din ce in ce mai cald, desi afara era din ce in ce mai frig.

Paul plecase. Unde? Nu stia, ce rost avea oricum sa-i dea raportul unui tanc de zece ani. Nu conta, ii era din ce in ce mai cald. Ii era bine!

A venit dimineata si s-a vazut de sus. Era pe acoperisul pietei si se privea … Ramasese tot la locul lui, nemiscat, cu ghetutele rupte si cu tricoul care-l incalzea mereu. Boala il doborase intr-un sfarsit, si-asa a fost ingaduitoare mult prea mult timp. S-a apropiat de el, si a incercat sa atinga tricoul: pentru prima oara in anii astia l-a simtit rece. Murise?

- Diana! Hai la masa!

Astea au fost primele cuvinte pe care le-am auzit. Nu inteleg … n-a fost un vis. Sunt sigura de asta! Toate amintirile, vocile lor, si tricoul gri? Si el? Eu?

- Diana! Hai odata!

M-am dat jos din pat si m-am dus inspre dulap sa ma schimb de pijama. Inainte sa deschid dulapul m-a cuprins o senzatie ciudata de caldura si am auzit vocea ei, vocea Ioanei. Nici macar nu stiam cine era Ioana! Am deschis dulapul si l-am vazut …

Tags: , , , , , , , , , , ,


Dec 13 2008

Despre raceala la porcusori

Category: PerceptiiAndy @ 18:15

In primul rand, trebuie sa-i multumesc lui Esk pentru desenul de mai sus! :)) h’opera de h’arta mes amis !! Eram suparat ca nu gaseam un porcusor in zapada … si mi-a facut ea un cadou de Craciun! :os

De ce vroiam porcusor in zapada? Pai … hai sa va povestesc …

Unii dintre voi stiu ca micutul porc are obiceiul chiar si acum (zilele astea) sa umble in pantaloni trei-sferturi. De ce? Pentru ca micutului porc nu ii este frig (si pentru asta, trebuie sa-i multumesc mamei micutului porc care a avut grija sa-i faca baita porcusorului in anii de frageda pruncie cu apa calaie pentru a intari rezistenta termica a soriciului!).

Evident .. din cauza asta, toata lumea (pe langa faptul ca imi spune ca nu sunt sanatos la cap) imi spune ca o sa racesc. Ei bine, eu nu racesc! Well .. ce-i drept cand racesc (o data la 4-5 ani) e crunt! Dar absolut crunt!

Ei bine (din nou), am racit … bucurati-va! Fiti fericiti! Dar .. hai sa va spun in ce consta raceala la micutul porc … cand ma trezesc dimineata am nara dreapta usor infundata. Timp de o ora ramane pseudo-infundata, dupa care nu mai are nimic toata ziua. Pe durata intregii zile, stranut de 4 (sau maxim 5) ori. Asta e tot! :D

Bun acum … unde naiba am pus pantalonii aia scurti … :-?

Tags: , , , ,


Nov 25 2008

Tin minte si acum …

Category: NostalgieAndy @ 21:59

Am deschis ochii incet; ciudat, parca in dimineata aia rece de octombrie era mai multa lumina in camera … Stai! Nu … Ba da! M-am dat jos din pat in graba, atata graba incat inevitabil am mangaiat tablia patului cu tibia, dar nu conta lucrul asta, nu conta nici sangele care si-a facut aparitia in locul juliturii, nu conta nici durerea aia ascutita: ninsese!

Am deschis geamul cu grija sa nu cumva sa cada zapada de pe pervaz in casa si am simtit imediat aerul ala rece si curat de iarna! Stateam la etajul opt, intr-un bloc nu foarte vechi, cu vedere de la geam la curtea interioara. Toate masinile erau parcate la locul lor, un strat alb, imaculat si perfect de zapada acoperise totul in jur.

Prima ninsoare si primul strat de zapada au fost intotdeauna cele mai frumoase. Atunci cand oamenii inca nu apucau sa calce prin zapada, cand masinile ramaneau doar niste gramajoare mari si diforme de zapada, cand copacii deveneau albi in totalitate.

Tin minte si acum cum puneam salopeta pe mine, un pulover gros si aspru pe care nu-l suportam, geaca de iarna, puneam manusile, fularul si caciulita si ieseam afara.

Tin minte si acum stratul de zapada gros de cel putin 15 centimetri si acei primi bulgari pe care ii faceam mereu cu mainile goale, si acea prima sapuneala care era mereu menita pentru fete, si acel prim om de zapada diform si hidos, si acea fortareata de zapada pe care o faceam.

Tin minte si acum ca intr-unul din ani ninsese atat de mult si era atat de multa zapada incat am putut sa sapam tunele pe sub zapada si ne-am plimbat ore in sir in patru labe prin ele pana cand s-au prabusit peste noi.

Tin minte si acum ca luna octombrie aducea prima ninsoare si primele flori de gheata la geam.

Tin minte si acum plimbarile pe Kiseleff sau prin Herastrau cand totul, dar totul era acoperit de zapada. Toti copacii, toate tufisurile, toate aleile, totul era … era magic.

Tin minte si acum derdelusul din parcul Circului unde mergeam in fiecare iarna, la primul semn de ninsoare. Nu mai conta ca ne rostogoleam, ca ne loveam, conta ca eram fericiti si ne distram. Tin minte si acum ca luam o bucata de slanina din frigider si ungeam sania cu ea gandindu-ma ca va aluneca mai bine. Tin minte si acum ultima oara cand m-am dat cu sania.

Tin minte si acum ultima ninsoare. N-am stiut atunci ca o sa fie ultima, n-am stiut ca n-o sa mai ninga niciodata la fel. N-am stiut ca aia o sa fie ultima oara cand o sa ma bucur atat de mult de zapada in orasul asta. Nici n-aveam cum.

N-am stiut atunci ca multi ani mai tarziu o sa mi se faca dor de lucrurile astea. N-am stiut atunci ca o sa ma intreb daca se vor juca vreodata copiii mei in zapada asa cum m-am jucat si eu. N-am stiut atunci ca intamplarile pe care mi le povestea bunica in fiecare iarna o sa ramana doar niste amintiri apuse si ca cei ce vor urma nu o sa stie niciodata “cum e”. N-am stiut!

Daca ti-a placut articolul, voteaza-ma pe blogoree (click AICI) si/sau pe digg (click AICI). Multumesc :)

Tags: , , , , , , , , , , ,