Jan 28 2009

De ce n-am mai plecat?

Category: Realitate cruntaAndy @ 08:53

Prima oara cand m-am gandit sa plec din tara eram prin clasa a XI-a si eram amorezat rau de cineva care se mutase in Canada. N-aveam nici o motivatie legata de invatatura sau viitor, nu ma interesa decat sa merg acolo sa fiu langa “ea”. Am inceput sa ma gandesc la ce as putea face acolo, ce facultate, cum fac rost de bani etc. In cateva luni mi-a trecut starea de “love of my life” si am revenit cu picioarele pe minunatul pamant (care evident le-a primit – pe picioare – cu bratele deschise).

A doua oara cand am vrut sa plec eram spre sfarsitul primului an de facultate la Media si deja incepusem sa observ diferite chestii din tara asta vis-a-vis de posibilitati, joburi, viitor etc. De ce sa stau aici? Sa ma chinui in continuare ca un sclav? (Si cum unul din obiectivele mele e sa pot sa-mi fac o casa … e evident ca the average guy with an average job n-o sa poata niciodata sa-si ia o casa in aceasta minunata tara din pacate)

Asa ca am facut o mare lista cu toate facultatile de jurnalism din SUA si Canada si m-am apucat sa trimit mail-uri cerand informatii despre taxe, cazare, posibilitati, burse etc. Timp de un an de zile venea taica-miu pe la mine o data la doua zile cu cel putin un plic (eram deja mutat singur pe-atunci). Dupa un an stransesem deja cateva kilograme sanatoase de plicuri, si un sac destul de maricel. M-am apucat sa caut burse, concursuri cu bani, chiar si job-uri pe-acolo, nu de alta dar taxele erau destul de maricele, undeva intre 25.000 si 90.000 de dolari pe an (scump doamna, scump!).

In timpul asta am dezvoltat o legatura cu o tanti de la o universitate din Missouri cu care vorbeam o data la doua zile (tot prin intermediul e-mail-ului – si ocazional la telefon – ma suna ea cand mai  avea vesti). A incercat saraca sa ma ajute cu tot; prin intermediul ei obtinusem o sponorizare ce acoperea 80% din taxe, restul urmand sa-i cotizez eu, vorbise chiar cu cineva de-acolo pentru care sa lucrez, eram aproape pregatit sa plec. Urma sa-mi dau aici testul de limba engleza si SAT-urile (cred, nu mai tin minte exact daca aveam nevoie de ele pentru Universitatea in cauza) si … gata! USA here I come.

In timpul asta am pastrat legatura cu multi prieteni/cunostinte de-ale mele care au plecat acolo si am inceput sa vorbesc si cu cativa oameni care erau deja plecati de ceva timp. Toti mi-au spus acelasi lucru: e foarte misto! Intr-adevar nivelul de trai e mult mai ridicat decat in Romania, ai bani mai multi, iti permiti multe lucruri, chiar si o casa (visul meu) fiind foarte accesibila, iti faci repede prieteni, te acomodezi usor etc. Si care ar fi problema? Prietenii pe care ti-i faci nu sunt chiar “prieteni”, sunt mai degraba niste oameni care-ti zambesc frumos plini de ipocrizie (deh, oarecum firesc daca stai sa gandesti la rece toata treaba), si desi e mai “bine”, esti totusi doar un strain in tara altuia; nu esti “de-al lor”, si din cauza asta incepe sa ti se faca dor de ce aveai “acasa”, de locuri, de oameni, chiar si de atmosfera (bine, erau si exceptii de la regula asta, nu era chiar totul gri :) ).

Mai erau si cei care o tineau sus si tare ca “dom’le, aici e mai bine, e perfect!”, pe sistemul “umbla caini cu covrigi in coada”, in schimb cei care mi-erau cunostinte mai vechi imi povesteau cam tot, si situatia nu era chiar atat de roza nici in Canada, nici in SUA.

Intr-un final m-am luat frumos de manuta, si am inceput sa ma intreb tot felul de lucruri. La un moment dat am ajuns la o mareata concluzie: decat sa plec de-aici si sa ma duc sa fiu un strain in tara altuia, chiar daca o s-o “duc mai bine”, mai bine raman aici si ma chinui putin sa fac ceea ce vreau si sa-mi indeplinesc visele “acasa”. Pana la urma putem face orice vrem noi nu? Inclusiv coltisorul nostru de lume!

Nu regret faptul ca n-am plecat, micutul porcusor chiar a avut ocazia sa constate de-a lungul anilor ca intr-adevar putem face absolut orice vrem noi. Da, vreau o casa! Da, o sa ma “chinui” pana o s-o am! De ce n-am putea reusi sa facem absolut orice chiar si aici?

In schimb … desi totul mergea si merge ok, a aparut o noua problema care-mi sare prin sirul gandirii din cand in cand: judecand contextul psiho-socio-cultural actual de aici, oare vreau sa creasca ai mei copii (evident cand o sa vina momentul) aici? Sunt perfect constient ca eu pot evita toate cacaturile din jur, dar asta pentru ca pot sa evit si contactul cu anumite lucruri, ei o sa fie oarecum obligati sa nu evite (si ma refer aici cel mai mult la scoala -> gasca -> timp liber). Da, recunosc ca am o usoara strangere de inima vis-a-vis de subiectul asta …

Ce fac mai departe? Imi mentin ideea? Am 25 de ani acum, raman aici si incerc sa-mi duc la capat toate planurile si continui munca la coltisorul meu de lume? Plec la altii unde e mai frumos afara, si straluceste alt soare? (intrebarile sunt retorice, nu raspundeti la ele. In schimb puteti sa raspundeti la cele de mai jos)

Voi? Ati vrut sa plecati? Ati plecat? Cum e afara pentru voi? Sunteti pe deplin multumiti? N-ati plecat? De ce ati ramas aici? Vreti sa plecati? De ce?

Voteaza-ma pe blogoree (click AICI). Thanks :)

Tags: , , , , , , , , , , , , , , ,


Dec 12 2008

Ganduri si cafea …

Category: Emisiuni blogofonice, Realitate cruntaAndy @ 10:18

MP3-ul cu postul de azi il gasiti AICI. Atentie tho’ .. e lung .. si probabil plictisitor pentru marea majoritate, dar il pun oricum. Azi sunt serios … cred ca e de la cafea ..

Tocmai ce mi-am facut o cafea. N-am mai baut de multa vreme “cafeaua de dimineata” acasa pentru ca n-am mai avut timp pentru asta, si chiar imi pare rau, nu de alta dar iubesc cafeaua MEA! Fie ca e simpla, fie ca e cu lapte, fie ca e cu scortisoara, vanilie, anason, rom, whiskey, frisca, etc .. nu conteaza .. de fiecare data cand fac cafea, nimeresc EXACT acele proportii care imi plac mie.

Imi tot zice lumea “imi place cum scrii” si nu inteleg neaparat “de ce”. N-am avut niciodata talent la asta. Niciodata n-am reusit sa-mi astern toate gandurile in scris, fie ca erau serioase, fie ca erau cretine si la misto. Multumesc pentru aprecieri, dar din punctul meu de vedere .. nu e cazul. In momentul in care o sa reusesc sa spun tot ceea ce trece prin mintea mea bolnava de porcusor, atunci o sa ma declar si eu multumit!

Si cu toate astea, vreau sa va vorbesc despre ceva (in parte, din cauza egoismului meu propriu si personal, pentru ca vazandu-mi gandurile scrise, poate mai inteleg si eu cate ceva). Despre ce?

Mai tineti minte postul “Te-ai intrebat vreodata?” ? Ei bine, continuand aceeasi idee si luand-o usor intr-o parte …

Te-ai intrebat vreodata daca o sa mai o a doua sansa pentru a face ceva? Pentru a privi pe cineva? Pentru a te juca impreuna cu cineva? Pentru a bea o cafea cu cineva? Pentru a citi o carte? Pentru a te urca intr-un copac? Pentru a alerga descult prin iarba la 12 noaptea? Pentru a face baie dezbracat in mare la patru dimineata? Pentru a sta intins pe jos in timpul unei ploi de vara? Pentru a …

De multe ori, sansa de a face anumite lucruri o avem o singura data, si atunci nu profitam de ea, fie din cauza neincrederii in cineva, fie din cauza ca “vai, dar eu nu pot sa fac asa ceva .. “, desi chiar ti-ai dori sa o faci, dar iti pasa mult prea mult de parerea celorlalti (care de obicei ramane neutra oricum), fie ca .. pur si simplu n-ai chef.

Nu stiu cum sunteti voi, dar eu imi aduc aminte foarte multe lucruri pe care nu le-am facut la un anumit moment dat, in parte din cauza motivelor de mai sus dar .. nu numai, incepand cu scoala generala, si terminand cu anul 2008. Multe din ele sunt lucruri pe care STIU ca nu le voi mai putea face niciodata, si e logic sa am anumite regrete, fie ele si fade. De ce fade? Pentru ca … ce e in trecut, ramane in trecut, de obicei inalterabil, iar regretele nu au nici o utilitate practica in prezent si nici in viitor.

Nu am facut multe lucruri “pe moment” atat singur, cat si cu alti oameni. Poate am pierdut multe din cauza asta, atat amintiri si experiente cat si contactul efectiv cu anumite persoane (legaturile estompandu-se inevitabil in timp). C’est la vie. Si cu toate astea, o fac in continuare desi constientizez lucrurile astea, ce-i drept mult mai putin decat “inainte”, dar probabil n-o sa ajung niciodata la un nivel de “spontaneitate absoluta” pentru ca micutul porc trebuie sa analizeze MEREU fiecare detaliu, fiecare posibilitate, fiecare rezultat potential, fiecare .. orice!

“Toti oamenii mor, dar nu toti traiesc cu adevarat”. Nu sunt ipocrit sa afirm ca eu traiesc cu adevarat, dar sa fiu al naibii daca nu incerc sa fac asta pe cat posibil in fiecare zi. Din majoritatea punctelor de vedere, sunt mai mult decat multumit, mai ales ca nu fac aproape niciodata ceva ce nu-mi place sau ceva .. doar pentru ca “trebuie”. Ei bine .. NU trebuie! (lasand la o parte evidentul, gen plata facturilor, sau violatul vreunei babute, sau sa omori pe cineva, etc).

Si cu toate astea, nu pot intotdeauna sa profit de “clipa”, de “moment”. Nu nu .. nu e bine si stiu asta! But I’m working on it … vai si (iar) sa fiu al naibii cat I’m working on it! :)

Tu? De ce n-o faci? De ce ti-e frica? Stii bine ca in momentul in care o sa realizezi ceva de genul “bai ce prost/proasta am fost ca nu am …..” o sa regreti. Un moment. O sansa. Profita pana nu e prea tarziu! Lucrurile se schimba, oamenii se schimba … poti macar sa ai grija ca aceste schimbari sa se faca impreuna cu tine. Poate iti va fi mai bine .. poate nu … dar nu merita sa afli?

Cat de mult imi place “cafeaua de dimineata” facuta “acasa” …

Tags: , , , , , , , ,