Mar 12 2009

Echilibru sau coincidente?

Category: PerceptiiAndy @ 15:07

Dupa cum stiti unii dintre voi (cei care va pierdeti timpul pe blogul asta de ceva vreme) eu am o fixatie cu echilibrul si o fascinatie perpetua in a tine in balans toate lucrurile, toate aspectele si toate laturile psihicului. Pana la urma totul pica in echilibru cumva nu?

Bai nene de cateva zile e crunt de obositor si aceasta mirifica stare de fapt se perpetueaza fara sa fac absolut nimic in privinta asta. Mi se pare incredibil cum se balanseaza toate lucrurile, persoana-mi minunata trecand intr-un interval extrem de scurt de la stari de excitatie deplina si euforica (psihica evident) pana la stari ce se sintetizeaza in urmatoarele cuvinte: “Sper sa muriti cu totii si sa ardeti in iad!” :)) (si tot evident, metaforic vorbind).

Legea firii? Legea lucrurilor? Simple coincidente? N-am nici cea mai vaga idee dar e absolut crunt de obositor, parca as fi o minge de ping pong lovita cu un ciocan in loc de o paleta normala. Ar fi mai simplu daca s-ar intampla ori numai lucruri frumoase ori numai lucruri de cacat (sincer, mi-e indiferent care din ele, desi evident le-as prefera pe primele).

Noroc cu muzica! Medicine for the soul nu? :))

Vroiam sa va dau un link de youtube catre o piesa foarte haioasa ce imi tine de urat de vreo doua zile dar din anumite considerente personalo-profesionale, am conchis ca poate e o idee mai buna sa nu fac manevra respectiva in acest moment. Data viitoare!

Voi ce faceti? Care mai e viata voastra? Toate bune? Toate frumoase? :)

Tags: , , , , ,


Jan 17 2009

Like a virgin … (despre tatuaje si libertate)

Category: Realitate cruntaAndy @ 09:03

Pentru ca sunt mai emotionat decat o virgina care-si asteapta prima partida de sex, desi in cazul meu la vremea respectiva n-a fost emotie si anticipare ci mai degraba “erm .. what the hell?!”. Era ora 14 si tocmai ma retrasesem in cort sa trag un pui de somn (asa, de dupa masa). Aproape adormisem cand la un moment dat simt un alizeu: pantalonasii mei se retrasesera discret de pe mine, iar doua secunde mai tarziu intrebam nevinovat si pseudo-adormit: “erm .. are we doing it?”. In fine nu cred ca va intereseaza prea tare prima experienta sexuala a micutului porc :))

De ce sunt emotionat? Pentru ca au mai ramas doar cateva ore pana la prestarea tatuajului! Am apreciat foarte tare interventia lui 665, care desi e impotriva tatuajelor, nu mi-a spus nici “bai nu ti-l face” nici “bai fa-l” ci m-a intrebat direct si serios de ce vreau sa-l fac, convins probabil de faptul ca e doar avantul tineresc la mijloc.

Cand eram mic, mi-a adus Mos Craciun (inca mai credeam in existenta sa atunci) primele trei volume din Winnetou-ul lui Karl May. Le-am urmarit fascinat, vizualizand fiecare propozitie si fiecare pagina in mintea mea. Am fost atat de implicat in lectura si in aventurile lor incat la moartea lui Winnetou in cel de-al cincelea volum am prestat chiar o lacrima la modul cel mai serios.

Care-i legatura? De atunci am prins o mare fascinatie vis-a-vis de indienii nord-americani si de credintele lor, si partial am adoptat cateva lucruri care au ajutat la conturarea personalitatii mele si a modului meu de a privi lucrurile. Tatuajul pe care urmeaza sa-l fac la 13:00 asta reprezinta pentru mine.

In primul rand libertatea (pe care mi-o doresc de cand ma stiu). Libertatea de a spune “nu”, de a nu ma opri in fata limitarilor impuse de societate pe motiv ca “asa sunt lucrurile” sau ca “asa trebuie”, libertatea de a gandi singur, de a vorbi, de a ma exprima, libertatea de a-mi face singur alegerile. Apoi respectul pentru lucrurile din jur si intelegerea lor, atat a lucrurilor fizice cat si a celor ce tin de alte planuri. Urmeaza acceptarea celor din jur si in primul rand acceptarea mea. Credinta in principii nealterate la prima bataie de vant. Toate lucrurile astea mi-au dat puterea de a fi “eu”; un “eu” nemodelat de catre societate si de conceptiile si experientele altora.

Asta reprezinta pentru mine tatuajul de la 13:00: o parte din modul meu de a gandi, si in mai mare parte, modul meu de viata axat pe libertatea individului. Nu se poate pune vorba de “avant tineresc” sau de teribilism sau de “il fac pentru ca e cool”, e pur si simplu un lucru de care sunt foarte mandru si care face parte din persoana/personalitatea mea.

Am scris lucrurile astea pentru a explica si celor care nu sunt de acord cu tatuajele “care-i faza”. Mi-a placut reactia maica-mii de aseara; ea initial a fost impotriva acestui lucru, si din ce stiu eu s-a si suparat pe mine, aseara in schimb cand am vorbit la telefon, mi-a zis sa am grija si sa fie exact design-ul pe care il vreau eu, deja tonul din voce trecand inspre “being supportive”.

Generalizand: mi se pare foarte important in viata sa poti sa faci ceea ce vrei, si la fel de important mi se pare sa te inconjori de oameni care sunt in stare sa te respecte, sa-ti respecte deciziile, sa ti le inteleaga si sa le accepte, chiar daca nu sunt neaparat de acord cu ele! (pe sistemul “daca eu pot s-o fac (intelegerea), tu de ce n-ai putea?”)

Hai sa va arat tatuajul de la care am pornit (pt. design).

O sa fie usor modificat, si o sa fie facut pe bratul stang nu pe picior (ca in desenul de mai sus). Pentru mine … poarta in el toata simbolistica pe care o vreau.

Inca putin …

Tags: , , , , , , , , ,


Jan 08 2009

Despre daruire, “suflete pereche” si logica

Category: Realitate cruntaAndy @ 12:40

Cu riscul de a-mi lua cateva “suturi in fund” de la unii dintre voi, o sa scriu totusi postul asta, pentru ca dupa cum bine stiti am o usoara afinitate vis-a-vis de anumite aspecte ce tin de psihicul uman. Stiu ca printre cititorii mei sunt si cativa care au un background relativ solid (spre deosebire de mine care l-am mentinut strict la nivel de hobby/curiozitate) in anumite domenii conexe, daca aveti rabdare, as fi curios sa aflu si cateva pareri mai “avizate” sa zicem :)

Inca un lucru, incercati sa intelegeti ca postarea de fata nu e scrisa prin prisma laturii emotionale care se entuziasmeaza pana la orgasm cand aude de sufletul pereche, ci mai degraba prin prisma laturii logice, si a “curiozitatii” sale.

Totul a plecat de la articolul asta scris de Cati (o sa traduc anumite bucati din el pentru a face lucrurile mai usoare).

Ea a pornit de la un citat ce-i apartine lui James Joyce care spune asa: Nu ne putem darui pe noi insine pentru ca ne apartinem. Mergand pe ideea asta, apare ipoteza conform careia oricat de mult am da celuilalt, inevitabil va exista o parte din noi pe care o vom tine ascunsa, fie si la nivel de subconstient. Mai mult decat atat, nu putem iubi pe cineva atat de mult incat sa i ne daruim in totalitate, si sa-l facem un complice al fiintei proprii, caz in care “el” sau “ea” nu va ajunge niciodata sa ne cunoasca in adevaratul sens al cuvantului, sa imbratiseze cele mai profunde semnificatii ale sentimentelor noastre, pentru ca inevitabil nu ne putem darui si nu ne putem arata/comunica/exprima/etc in totalitate. [...] Daca am fi reusit sa ne daruim in totalitate celuilalt, ne-am fi pierdut definitiv pe noi insine.

Lucrurile nu sunt insa chiar atat de negre (zise micutul porc sintetizand finalul articolului):  oferim o parte din noi doar pentru a primi o parte a celuilalt, prin urmare devenind un amestec al celor pe care i-am iubit, care ne imbogatesc fiinta, ne fac mai puternici, mai interesanti, ne finiseaza.

Dupa cum am scris si acolo, nu sunt de acord cu ipoteza formulata. De ce? Pentru ca un individ ce poseda un grad ridicat de inteligenta emotionala pe de-o parte si un anumit grad de cunoastere si intelegere a lucrurilor din jurul sau pe de alta (includ aici si studierea psihicului, incercarea de a intelege “de ce”, “cand” si “cum” gandim, acceptarea faptului ca potentialul mental are o limita pe care inca nu o cunoastem si multe alte lucruri conexe) este capabil sa se daruiasca in totalitate celuilalt fara sa “compromita” integritatea sinelui. De ce? Pentru ca intelege “cum” poate face acest lucru si constientizand actiunea in sine, nu permite ca aceasta “daruire” sa duca la o ruptura a sinelui (ce ar ramane incomplet potrivit ipotezei initiale).

Sau in alte cuvinte, privind lucrurile prin perspectiva initiala, daca eu am o paine din care iti dau tie o bucata, acea bucata devine automat “proprietatea” ta si doar a ta, privind lucrurile prin perspectiva mea, o analogie plauzibila la ora asta (e totusi 5:15 a.m.) ar fi urmatoarea: eu am un film, la care ne uitam impreuna; la un moment dat eu iti fac o copie identica a filmului si ti-o dau tie (nu va legati de conceptul de “copie” considerati ca sunt copii identice si nu exista nici un mod de a le diferentia), aceasta devine “proprietatea” ta, dar in acelasi timp ramane si “proprietatea” mea. Sper ca sunt cat de cat coerent in idei.

Bun, mergand mai departe, daca acest individ care isi constientizeaza potentialul, si e in stare sa se expuna complet unei alte persoane, intalneste un individ care are aceeasi capacitate de constientizare, de intelegere si de acceptare a lucrurilor (a nu se intelege ca sunt oameni identici, nu cred in existenta conceptului, si mai mult decat atat mi se pare o ipoteza plictisitoare si extrem de anosta), si daca amandoi sunt dispusi sa se expuna in totalitate fata de celalalt si sa se daruiasca in intregime fara a-si compromite integritatea ca fiinta, se intampla exact ceea ce ipoteza initiala nu concepe.

Cel mai frecvent contra-argument pentru toata povestea asta este ca nu exista conceptul de “suflete pereche” (extrapolati sintagma asta din contextul mega-romantic in care a fost aruncata; mai degraba priviti termenul ca facand referire la complementarism logic). Contra-argumentul meu la acest contra-argument e urmatorul: daca exista un om care e in stare sa faca anumite lucruri si sa gandeasca intr-un anumit mod, si sa-si doreasca anumite lucruri de ce n-ar exista si un al doilea care sa poata face acest lucru (in mare)? Bun, nu exista oameni identici (din fericire), dar ar fi absurd sa ne gandim ca “nu mai gandeste nimeni ca mine”, cel putin asa dicteaza logica.

Ca sa n-o mai lungim degeaba, nu de alta dar din fericire m-a luat somnul, personal cred atat in existenta “sufletelor pereche” (privite prin prisma complementarismului – nu prin prisma “oglinzii”) cat si in conceptul de “daruire totala” fara faultarea propriei persoane. Pareri? Am dreptate? Gresesc? De ce? Idealism infantil?

Later edit: Nu l-am pus pe blogoree la momentul respectiv, dar a facut-o Cati, asa ca daca vreti puteti inca sa votati articolul AICI. Thanks! :)

Tags: , , , , , , , , , , , , ,